Marea Neagră, între naufragiu și coeziune
Dr. Dorin Popescu
În ultimii ani, regiunea extinsă a Mării Negre pare a fi devenit un El Dorado al instabilității geopolitice. Provocărilor tradiționale existente în regiune li s-au adăugat riscuri și amenințări atipice într-o dinamică accelerată, aproape unică în lume. Securitatea și stabilitatea regiunii s-au deteriorat în mod constant și alert, simultan cu degradarea instituțiilor democratice și cu diversificarea și adâncirea vulnerabilităților sociale, economice etc. ale unora din statele riverane, inclusiv membre UE sau NATO.
Militarizarea regiunii, degradarea relațiilor dintre Federația Rusă și Alianță, apariția de noi forme de război hibrid în regiune, ocuparea Crimeei, conflictul actual din Donbass, războiul informațional, propagandistic și ideologic de restabilire a influenței ruse în spațiul ex-sovietic, degradarea ideii europene în contextul Brexit, puseele naționaliste și iliberale din sud-estul Europei etc. au condus la noi turbulențe geopolitice în regiune, care reduc dramatic perspectivele unei coeziuni reale de acțiune politică pozitivă.
Situația de securitate în zona Mării Negre se apropie chiar de “cod roșu”. Experții locali sunt aproape unanimi în privința identificării punctelor sensibile ale spațiului securitar din regiunea extinsă a Mării Negre: fragilitatea cooperării transatlantice, impredictibilitatea relației Moscova-Ankara, fragilitatea instituțiilor democratice din unele țări riverane, trendul politicilor iliberale în Europa de Sud-Est, revenirea Kremlinului la practici și politici militariste și/sau atipice in regiune, coliziunea intereselor naționale divergente, efectul în cascadă al tensiunilor din Orientul Mijlociu, tentativele marilor actori de constituire a unor noi alianțe strategice și a unei noi ordini globale etc.
Regiunea Mării Negre pare a se afla acum în epicentrul unor cutremure geopolitice majore, “furtuni” și războaie hibride, iar autoritățile naționale ale țărilor din regiune par a nu avea încă percepția adecvată a riscurilor specifice sau dețin instrumente modeste de anticipare și contracarare a acestora.
Apreciem că a sosit momentul ca discuția despre cauzele instabilității geopolitice în regiunea extinsă a Mării Negre să cedeze celei privind posibilele soluții de stabilitate și securitate regională. Este timpul să reorientăm dezbaterea de la probleme la soluții.
O parte a soluției o reprezintă coeziunea acțiunilor NATO/UE în regiune și în general, revenirea Turciei la rolul credibil de avanpost NATO în arealul pontic, refacerea coeziunii relației transatlantice, modularea mai fină a prevenirii războaielor hibride, temperarea colectivă a zelului hegemonist al unora din actorii globali, consolidarea prezentei Aliate în acvatoriu, stimularea practicilor de coeziune regională etc.
Unul din termenii-cheie ce pot configura o soluție regională la actualele crize este restabilirea coeziunii, atât a celei interne, la nivelul fiecărui stat membru, cât și a coeziunii colective (NATO, UE, NATO-UE, UE-SUA etc).
România, țară care va gestiona, în 2018-2019, președinția unor formate cu impact semnificativ în derularea de politici în spațiul extins al Mării Negre (președinția românească semestrială a Consiliului UE în ianuarie-iunie 2019, Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării / SUERD în noiembrie 2018-2019, Forumul la vârf al Inițiativei celor trei mări / INTERMARIUM în 2018 etc.), a inclus deja coeziunea ca prioritate a eforturilor sale de politică și prezență externă pentru următoarea perioadă.
Recent, ca expresie a preocupării Bucureștiului pentru restabilirea / consolidarea coeziunii în interiorul UE, Consiliul Interministerial pentru Pregătirea și Exercitarea Președinției României la Consiliul Uniunii Europene (organism responsabil cu pregătirea președinției românești a Consiliului UE) a decis ca motto-ul Președinției României la Consiliul Uniunii Europene să fie „Coeziunea, o valoare comună europeană“. De asemenea, a fost aprobată recent prima versiune a temelor de interes ale Președinției României la Consiliul Uniunii Europene, care urmează a fi supusă dezbaterii Parlamentului în perioada următoare. După consultarea legislativului, Guvernul României va adopta prima versiune a documentului și va intra într-un dialog cu Secretariatul General al Consiliului UE pentru ca în noiembrie 2018, conform calendarului, executivul să adopte forma finală a programului de lucru.
Temele de interes ale președinției românești a Consiliului UE răspund imperativului unei politici comune coezive în interiorul Uniunii și a UE ca ansamblu în afara spațiului comunitar.
Mai mult, aceste teme au în vedere și coeziunea socială, restabilirea încrederii cetățeanului din UE în instituțiile democratice și deopotrivă în viitorul Uniunii. Eforturile României se vor concentra, în consecință, cu precădere pe dosarele legislative şi nelegislative cu impact direct şi imediat asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. România va urmări ca, prin activitatea pe care o va desfăşura la Preşedinţia Consiliului UE, să obțină rezultate concrete pentru cetățeni și să pună în valoare beneficiile pe care o Uniune puternică şi coezivă le poate aduce fiecărui cetăţean în parte.
Prin intermediul președinției Consiliului UE, pe toată durata acestuia, România va transmite un mesaj puternic și clar de susținere pentru coeziunea familiei europene, dar și pentru politicile care stimulează convergența economică, socială și teritorială.
Coeziunea blocului comunitar este evocată în mod curent, în discursurile liderilor europeni, ca principiu de bază al construcției europene și al viitorului Uniunii. În prefața Cartei Albe privind Viitorul Europei, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, evoca principiul unității statelor membre din UE, menționând faptul că “pe măsură ce decidem încotro ne îndreptăm, ar trebui să ne amintim că Europa a fost întotdeauna în forma ei cea mai bună atunci când am dat dovadă de unitate, de curaj și de convingerea că ne putem croi viitorul împreună”. Coeziunea are, de asemenea, rădăcini profunde în construcția europeană. Apărută ca mecanism încă din 1957, ca parte a politicilor regionale, coeziunea a căpătat o dimensiune proprie în 1988, când și-a definit obiectivul ca instrument esențial de atingere a convergenței economice, sociale și teritoriale la nivelul Uniunii Europene. În 1993, prin Tratatul de la Maastricht, politica de coeziune a devenit principalul instrument de sprijin pentru dezvoltare la nivel european, iar ulterior s-a adaptat noilor provocări cu scopul de a stimula o creștere inteligentă, sustenabilă și inclusivă la nivelul Uniunii Europene.
În contextul în care Președinția României la Consiliul Uniunii Europene, din primul semestru al anului 2019, se situează într-o perioadă de reflecție privind viitorul Cadru Financiar Multianual, dar și de analiză a rezultatelor Strategiei Europa 2020, reliefarea coeziunii în sloganul președinției devine esențială pentru a reaminti statelor membre importanța acestei politici pentru obiectivele fixate de construcția europeană.
Însă atingerea unui grad ridicat de coeziune în interiorul UE fără o coeziune complementară a membrilor săi în privința Politicii externe și de securitate a Uniunii, fără o coeziune a politicilor europene în spații delicate din punct de vedere geopolitic precum sud-estul Europei, regiunea extinsă a Mării Negre etc., ar fi insuficientă. Este nevoie de coeziune în refacerea relației transatlantice, puternic afectată de procesele și inițiativele care răspund unor politici populiste și/sau hegemonice discutabile, precum și unor divergențe formale de interese. SUA sunt interesate de o Uniune puternică, iar UE – de o Americă puternică și influentă la nivel global. Este nevoie de coeziune în consolidarea relației UE-NATO, afectată de inițiative prezentate în mod tendențios ca fiind concurente sau divergente.
Este nevoie de coeziune a statelor NATO în privința consolidării prezenței Aliate în flancurile sudic și estic, inclusiv/prioritar de coeziune privind politica regională comună de consolidare a prezenței militare navale aliate în acvatoriul Mării Negre, chiar până la idealul unei prezențe navale permanente aliate în acvatoriu, temă sensibilă care a generat anterior neînțelegeri, confuzii sau polemici artificiale între țări partenere.
Coeziunile noastre nu au o țintă externă, nu sunt îndreptate împotriva cuiva, nu sunt generate de frica unui Hannibal ante portas. Ele preîntâmpină nu coliziuni în acvatoriu, ci naufragii.
x x x
Asistăm în momentul de față la paradigma destrămării actualei ordini politice mondiale și la constituirea unei noi paradigme geopolitice la nivel mondial. Intervenția militară rusă în Georgia, ocuparea Crimeei și războiul hibrid din Donbas, impredictibilitatea noii Americi în era Trump, dezangajarea globală/planetară a Americii, Brexitul, criza politică internă a Uniunii Europene, avansul politicilor iliberale în Europa, reevaluarea acordurilor strategice în domeniul nuclear, mixajul extindere-implozie al construcției europene, conflictul din Siria, atacurile lupilor singuratici din Europa, noile hărți și politici migraționiste, exacerbarea tensiunilor din Orientul Apropiat și Mijlociu, entuziasmul militarist și ruinarea ordinii actuale de drept internațional prin acțiuni politice de forță fără sancțiuni efective conjugate din partea comunității internaționale par a fi simptomele noii paradigme geopolitice.
În acest context, de interogare prin forță a actualei paradigme geopolitice, producerea atâtor turbulențe în regiunea extinsă a Mării Negre pare a nu fi o simplă coincidență. În acest areal se joacă pregătirile pentru o nouă ordine mondială.
Ca întotdeauna în istorie, noile paradigme se testează prin conflicte de proporții. Pentru a evita transformarea acestei regiuni în teatru de conflict, avem nevoie în regiune de o etică a coeziunii. Una care să împiedice deopotrivă manifestări de forță unilaterale, degradări ale solidarității, promovarea egoistă, cinică și cu orice risc a intereselor naționale (mai ales economice, care creează dependențe politice și ideologice primejdioase), adâncirea clivajelor existente între țările riverane etc.
Când regiunea Mării Negre a fost folosită ca scenă pentru manifestări de forță, ea a încetat să mai fie povestea de succes a continentului european.
Pentru că cel mai primejdios simptom al noii ordini globale este tocmai insistența celor care o construiesc în a sabota formele colective (coezive) de succes (precum UE, NATO etc.), o singură etică poate preveni destrămarea ireversibilă a șansei acestei regiuni de a rămâne un spațiu exemplar al europenității și o punte către noi lumi: cea a coeziunii. Coeziunea este șansa noastră – a țărilor riverane – de a nu naufragia împreună.
