MAI APROAPE DE LIMBAJELE EUROPEI

MAI APROAPE DE LIMBAJELE EUROPEI

În ultimele zeci de ani, mirajul Europei nu a încetat să fascineze țările din centrul și estul ei, pe o arie geografică în extensie liberă, de la Varșovia la Tbilisi. Țările din fostul lagăr sovietic s-au regăsit în Europa după multe suferințe și compromisuri, iar statele satelitare Moscovei, din sfera directă de influență a acesteia (URSS, CSI, Eurasia etc.), joacă în acești ani șansele asocierii pe termen lung (chiar definitive) la proiectul european.

Aderarea la Europa (după caz, apropierea de Europa) se produce, teoretic, prin asumarea principiilor și valorilor ei, prin însușirea limbajelor” ei. Alfabetul apropierii geopolitice de Europa îl reprezintă setul minimal de criterii de aderare, așa-numitele criterii de la Copenhaga, cărora li se adaugă principiile, valorile și obiectivele UE stabilite (anterior și ulterior) prin Tratate, precum și normele și standardele sectoriale ale UE prevăzute de diferite documente specifice ale legislației europene.

Experiența ultimelor două decenii confirmă însă că mirajul Europei nu este dublat de însușirea limbajelor ei (principiilor, valorilor, normelor, standardelor ei) de către țările candidate, iar apropierea de Europa a statelor din estul continentului se produce într-un regim semi-subversiv, de sabotare permanentă a obligativității însușirii acestor limbaje.

         Tendința de a evita implementarea limbajelor europene este proprie tuturor țărilor candidate din ultimele valuri ale extinderii (precum și din cel în curs), deși indicii de manifestare a acestei tendințe sunt diferiți ca expresie și dinamică în aceste state. Pentru țările care au aderat la UE în ultimele două valuri, această tendință s-a metamorfozat într-un proces centrifug față de Europa însăși și față de principiile și valorile ei, proces care a generat așa-numitele iliberalisme din estul european. Pentru țările care aspiră la aderare din fosta URSS, iluzia că aderarea reprezintă un menu à la carte, cu posibilități multiple de evitare a standardelor incomode, este încă puternică în mentalul colectiv.

Refuzul însușirii limbajelor europene, coroborat cu ispita evitării limbajelor incomode, reprezintă cauza principală care a generat tulburările actuale în situația minorităților naționale într-o serie de state de orientare (declarată/teoretică) europeană, inclusiv Ucraina.

În momentul de față, toți cei trei actori implicați în procesele de manageriere a drepturilor comunității românești din Ucraina (România ca stat, Ucraina ca stat și comunitatea însăși) manifestă carențe sistemice în derularea actului managerial în raport cu exigențele limbajelor europene în domeniu.

Statul român a manifestat capacități reduse în a transmite Ucrainei expertiza considerabilă pe care o deține în domeniu, expertiză care dealtfel face din această țară o permanentă poveste de succes a Europei în planul drepturilor minorităților etnice. Mai mult, diplomația românească pare a nu fi găsit nici acum cheile potrivite pentru a apropia decidenții de la Kiev de spiritul și litera Europei.

Statul ucrainean s-a folosit de conflictul din raioanele sale estice (Donbas) pentru a adopta o serie de măsuri sistemice cu efecte directe în planul restrângerii drepturilor minorităților etnice (adoptarea Legii-cadru privind educația / septembrie 2017, adoptarea legii privind facilitarea utilizării limbii de stat / mai 2019 etc.). În acest context, din ce în ce mai multe voci ale minorităților etnice vorbesc despre un posibil proces de asimilare etnică.

Comunitatea românească din Ucraina pare a privi în general cu pasivitate și resemnare tendința de reducere a drepturilor specifice ale membrilor ei, consimțind de facto măsurilor de limitare a acestor drepturi.

În acest triunghi echilateral al responsabilităților, fiecare parte utilizează un limbaj al eschivelor, identificând exclusiv vinovății și responsabilități externe, cu gestionarea unor retorici sofisticate de de-culpabilizare: la București se discută despre inerții și pusee ale unei posibile mentalități sovietice în societatea și executivul ucrainean, la Kiev se sugerează existența unor obiective de agendă ascunsă ale Bucureștiului, comunitatea se plânge constant că nici unul dintre părinții ei (țara de proveniență și Patria Istorică) nu i-ar percepe cu adevărat nevoile și crizele etc.

În fond, Europa oferă soluții, chiar modele, pentru protejarea drepturilor minorităților naționale. Un astfel de model îl reprezintă chiar România.

Există în Uniune o legislație stufoasă a domeniului, practici reglementate, instituții, norme și standarde specifice. Trebuie doar cunoscute, însușite, traduse, asumate și implementate: nu trebuie reinventată roata în secolul înaltelor tehnologii.

Consolidarea disponibilității și capacității de însușire și aplicare a limbajelor europene reprezintă singura modalitate sistemică de reducere a crizelor ontologice a minorităților etnice și de evitare a asimilării acestora. Oricare altă soluție va fi conjuncturală, va depinde de bunăvoința” agendei politice a unui guvern, de presiuni externe etc.

O apropiere reală a Ucrainei de Europa trebuie să producă beneficii și șanse egale pentru toți cetățenii ei, nu doar pentru etnicii ucraineni. O apropiere sigură a Ucrainei de Europa este una care nu va provoca turbulențe inutile și riscante între minorități și majoritate, între minorități și stat. Cu un conflict în desfășurare și cu tensiuni și disparități majore în interior, cu vectori geopolitici diferiți și nevoi și așteptări opuse ale diferitelor categorii ale populației, un nou conflict intern, de tip interetnic, poate fi fatal Ucrainei și construcției ei statale.

Manualele de geopolitică vorbesc în mod insistent despre un proces politic realist/pragmatic care se produce ca reacție la politici pozitive și bune practici în domeniul minorităților etnice: fidelizarea acestora. Respectarea drepturilor minorităților naționale într-un stat democratic / de drept / european reprezintă nu numai o condiție ontologică a statului, nu numai o probă a unei societăți evaluate mental, nu numai îndeplinirea unui criteriu politic de aderare, nu numai o normă etică a societății, ci și un proces deliberat care produce maximalizarea fidelizării minorității respective față de statul de proveniență. O minoritate care are asigurat confortul minim de viață în condițiile specifice tiparului său cultural nu va resimți nostalgii izolaționiste/secesioniste și va răspunde firesc și plenar angajamentului implicit de a fi parte a proiectului de țară al statului-gazdă.

Soluția geopolitică ideală la situația-cadru în care se află, în momentul de față, comunitatea românească din Ucraina este astfel însușirea și implementarea, de către Ucraina, în calitate de stat care aspiră la statutul de membru al Uniunii Europene, a normelor și limbajelor specifice Uniunii, inclusiv/prioritar în domeniul protecției drepturilor minorităților etnice. Obligația prioritară a Bucureștiului este să se asigure că normele, practicile, standardele și convențiile europene în domeniu, precum și posibilele consecințe ce decurg din nerespectarea acestor limbaje și practici, sunt înțelese la Kiev. Obligația prioritară a comunității este să participe la acest proces cu celeritate și responsabilitate, în calitate de beneficiar activ, conștient și responsabil.

Timp de aproape doi ani, în limbajul de specialitate al analizelor privind reacția externă la măsurile restrictive ale autorităților ucrainene în domeniul minorităților etnice (măsuri menționate anterior) se menționează un posibil model hard, al Budapestei (care a generat inclusiv blocarea episodică a parcursului de apropiere a Ucrainei de UE și NATO) și deopotrivă unul soft al Bucureștiului (care a preferat tactica testării prudente a unui posibil sprijin european în domeniu). Între modelul hard și soft aș opta pentru (și aș recomanda totodată) un model pro-activ, unul în care diplomația românească se folosește în mod creativ și responsabil de limbajele europene în domeniu (pe care le aplică ea însăși) pentru a le traduce în spații care nu au încă lectura exactă a acestora. În acest domeniu, cu siguranță Bucureștiul nu s-a ostenit prea mult sau rezultatele sunt (încă) neconcludente.

O apropiere reală a Ucrainei de Europa și de limbajele ei, cu sprijinul de interpret/traducător și intermediar al României, poate schimba în bine actuala paradigmă negativă a situației comunității românești din Ucraina.

O mimare a apropierii Ucrainei de Europa și de limbajele ei poate fi fatală acesteia, proiectului ei de țară.

Însă limbajele Europei trebuie să vorbească în același timp la București, Cernăuți, Izmail, Solotvino și Kiev…

 

Autor: Dr. Dorin Popescu, președintele Asociației “Casa Mării Negre / Black Sea House” Constanța

 

Notă: Prelegere/alocuțiune susținută la cea de-a XVII-a ediţie a Universităţii de Vară Izvoru Mureşului (12 – 17 august 2019, Complexul Sportiv Național Izvoru Mureșului, judeţul Harghita), în cadrul secțiunii tematice privind situația românilor din Ucraina, „Provocări privind păstrarea identității la românii din Ucraina. Jumătate de milion de români în pericol de asimilare. Poziția României” (marți, 13 august a.c.).