Sistemul politic al Turciei după căderea Imperiului Otoman până în prezent

Autor: Amir Abduraman

Scurt istoric

Republica Turcia a fost întemeiată la  29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului Otoman. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat împărțirea imperiului prin Tratatul de la Sèvres. Cu sprijinul aliaților, Grecia a invadat și ocupat orașul Izmir, în conformitate cu Tratatul. La 19 mai 1919 a fost inițiată o mișcare naționalistă sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa, un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societății turcești, în ceea ce a devenit războiul turc de independență.

La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse, iar țara eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele turcilor) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman. Între anii 1946-1960, s-a dat o luptă acerbă între Republicani şi Democraţi, ambele entităţi partidiste legitimându-se ca fiind „principala” forţă politică autorizată să conducă destinele cetăţenilor. Începând cu deceniul al şaselea, transferul de putere s-a realizat pe cale paşnică, dinspre Republicani spre Democraţi; au fost înlocuite aspectele dogmei Islamice prin raportare la realităţile vremii, aducându-se o perspectivă modernă asupra guvernării „după voinţa poporului”[1].

În perioada anilor 60 și 70, până la începutul anilor 80, putem defini sistemul politic al republicii ca fiind interacţiunea continuă dintre schimbarea economico-socială a majorităţii populaţiei şi modelul constituţional static, împrumutat din occident[2]; citându-l pe Titu Maiorescu, am putea pune în acest context „Teoria formelor fără fond” pe model turcesc, evoluţia producându-se foarte lent, existând o diferenţă foarte mare între mentalul colectiv „tradiţionalist”  şi sistemul politic respectiv, care se caracteriza prin democraţie reprezentativă (reprezentanţi aleși o dată la 5 ani[3], conform Constituţiei din 1962; acest principiu s-a păstrat până în zilele nostre). De la începutul anilor 2000, odată cu fondarea Partidului Dreptăţii şi Justiţiei, reprezentanții noii structuri politice au „monopolizat” guvernul, având totodată majorităţi parlamentare confortabile; s-a ajuns totodată şi la un conflict cu minoritatea kurdă aflată în sudul Turciei.

În prezent există conflicte interne cu populația kurdă care luptă pentru un declararea unui stat independent[4]. Republica Turcia este implicată dealtfel şi în conflictul din Siria, susţinându-i pe opozanţii preşedintelui Bashar-al-Assad. Mai mult, recent a fost inițiată operațiunea Primăvara Păcii a armatei turce în nord-estul Siriei, iar în acest context studiul nostru despre sistemul politic al Turciei după căderea Imperiului Otoman până în prezent poate lărgi perspectiva înțelegerii contextului istoric privind relațiile adesea tensionate ale puterii politice de la Ankara cu minoritatea kurdă aflată în sudul Turciei.

Istoria parlamentarismului în Turcia în baza Constituţiilor din 1961 şi 1982

          Constituţia din 1961:  După ce forțele militare au intervenit în viața politică a țării pe 27 mai 1960, Primul Ministru Adnan Menderes, Președintele Celal Bayar, precum și toți miniștrii și membrii Adunării au fost arestați. Adunarea a fost închisă. Comitetul Unității Naționale, CNU (Milli Birlik Komitesi), şi-a asumat toate puterile Adunării printr-o constituție provizorie și adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru buna funcţionare a statului. Puterea executivă a fost utilizată de către miniștrii numiți de CNU.

Membrii CNU au început să lucreze la o constituție nouă și cuprinzătoare. A fost înființată Adunarea Constituantă (Kurucu local de Meclis), formată din membri ai CNU și membrii Camerei Reprezentanților și s-a inițiat elaborarea unei noi constituții pe data de 6 ianuarie 1961. Camera Reprezentanților a reunit membri numiți de CNU, reprezentanți desemnați de cele două partide semnificative din acel timp (PRP și Partidul Republican Național Ţărănesc, RVNP) și reprezentanți ai diferitelor asociații profesionale.

Textul constituțional elaborat de Adunarea Constituantă a fost prezentat alegătorilor într-un referendum pe 9 iulie 1961 și a fost acceptat de 61,17% din alegători. Constituția din 1961, prima pregătită de o Adunare Constituantă și prima care urma să fie prezentată populației țării printr-un referendum, a inclus inovații în mai multe domenii.

Constituția din 1961 prevedea un sistem parlamentar tipic. În conformitate cu prevederile Constituției, Parlamentul a devenit bicameral. Puterea legislativă a fost investită în Camera Reprezentanților și Senat. în timp ce autoritatea executivă a fost investită în Președinte și Consiliul de Miniștri. Constituția a avut în vedere şi o Curte Constituțională.[5]

          Constituţia din 1982: Turcia a trecut printr-o lovitură de stat militară la data de 12 septembrie 1980. Constituția a fost suspendată și partidele politice s-au dizolvat. Multor politicieni li s-a interzis să intre din nou în politică.

Puterea militară de guvernământ a țării a stabilit o "Adunare Constituantă", așa cum a fost făcut în 1961. Adunarea Constituantă a fost compusă din Consiliul Național de Securitate și Adunarea consultativă. În termen de doi ani, noua constituție a fost elaborată și a fost prezentată la referendumul din 7 noiembrie 1982. Participarea la referendum a fost de 91,27%. Ca urmare, Constituția 1982 a fost adoptată cu 91,17% din voturi.

Cea mai mare schimbare adusă de Constituția din 1982 a fost instituirea unui sistem parlamentar unicameral. Executivul a fost împuternicit cu atribuții limitate, mai precis au fost introduse amendamente cu privire la drepturile și libertățile fundamentale. Cu excepția acestor aspecte, Constituția 1982 semăna foarte mult cu Constituția din 1961.

Din momentul în care a fost acceptată până în prezent, Constituția din 1982 a suferit numeroase modificări, în special privind "legile de integrare", care au fost introduse în cadrul procesului european Unionmembership; dezbaterile privind introducerea acestui pachet legislativ în Constituție au condus la evoluții fundamentale ale textului constituțional.[6]

          Forma de guvernământ şi separarea puterilor în stat     

          Conform constituţiei turce din 1982, forma de guvernământ este republică[7], parlamentul fiind unicameral; Constituția stabilește că Marea Adunare Naţională este singurul corp legislativ al ţării.  Parlamentul Turciei are 550 de locuri[8]; poate fi eligibil ca parlamentar, pentru un mandat de cinci ani[9], orice cetățean turc care a împlinit vârsta de douăzeci şi cinci de ani; parlamentarii sunt aleși prin sistemul reprezentării proporționale partid-listă, în 85 de districte electorale (care reprezintă cele 81 de provincii ale țării, la care se adaugă trei districte electorale ale Istanbulului și câte două ale Ankarei și Izmirului). Pentru evitarea fărâmițării politice excesive, doar partidele care ating pragul electoral de 10% din voturile de la alegerile naționale parlamentare acced în legislativ.

          Ca în toate democraţiile dealtfel, se păstrează principiul separării puterilor în stat; aşadar, există în Turcia o putere legislativă, reprezentată de parlament (Marea Adunare Naţională), puterea executivă reprezentată de guvern şi preşedintele republicii, precum şi puterea judecătorească reprezentată de instanţele de judecată.

Atribuţiile Parlamentului: Îndatoriri şi Puteri

Prezentare Generală: Nici o persoană sau organ în Republica Turcia nu se pot bucura de puterea statului în cazul în care sursa acesteia nu este derivată din Constituție. Suveranitatea aparține națiunii, fără nici o rezervă sau condiție și este utilizată prin organele competente, în conformitate cu principiile stabilite în Constituție. Puterea legislativă este folosită de către Marea Adunare Națională a Turciei, în numele națiunii turce, iar acest drept este inalienabil.

Adunarea Națională a Turciei este compus din cinci sute cincizeci de deputați aleși în mod direct în cele 81 de provincii (85 de circumscripții electorale în total).

Puteri şi Îndatoriri: Poate interpela Consiliul de Miniștri și, separat, miniștrii acestuia; mandatează Consiliul de Miniștri să emită decrete cu putere de lege cu privire la anumite aspecte; dezbate și adoptă bugetul și facturile finale de cont; decide cu privire la emiterea de monede; decide cu privire la declarația de război; aprobă ratificarea tratatelor internaționale; decide cu privire la acordarea de amnistie generală și de iertare; își exercită competențele și în îndeplinirea sarcinilor prevăzute în celelalte articole din Constituție.[10]

În alte articole din Constituție, următoarele atribuții și autorități au fost acordate Marii Adunări Naționale a Turciei: modificarea Constituției, aprobarea planurilor de dezvoltare, adoptarea Regulamentului de procedură al Marii Adunări Naționale a Turciei, aprobarea de modificare și de respingere a decretelor cu putere de lege, aprobarea unei decizii privind starea de urgență și legea marțială (prelungirea duratei lor nu trebuie să depășească patru luni la fiecare pas) și înlăturarea stării de urgență și a legii marțiale, aprobarea unor decrete cu putere de lege care urmează să fie emise de către Consiliul de Miniștri și convocarea Președintelui Republicii în timpul stării de urgență și al legii marțiale, alegerea Președintelui și membrilor Biroului ai Marii Adunări Naționale a Turciei, alegerea membrilor Curții Constituționale, alegerea membrilor Consiliului Suprem de Radio și Televiziune, alegerea președintelui și membrilor Curții de Conturi,, reînnoirea alegerii anticipate a Marii Adunări Naționale a Turciei, acordarea unui vot de încredere pentru Consiliul de Miniștri atunci când se formează guvernul sau în cadrul birourilor miniștrilor, punerea sub acuzare a Președintelui Republicii pentru înaltă trădare, ridicarea imunității parlamentare, dreptul de decide cu privire la pierderea calității de membru, permiterea desfășurării forțelor armate turce în străinătate și dreptul de a admite prezența forțelor armate străine în Turcia.[11]

Atribuţiile Preşedintelui şi Consiliului de Miniştri: Atribuţii şi Îndatoriri

Preşedintele: Conform Constituției aflate în vigoare, preşedintele este ales prin sufragiu universal de către cetăţenii republicii, dar şi de către membrii Marii Adunări Naţionale, dintre cetățenii „care au vârsta de peste patruzeci de ani şi au studii superioare sau dintre cetăţenii turci care îndeplinesc aceste cerinţe şi sunt eligibili pentru a fi deputaţi”[12], preşedintele având un mandat de 5 ani; acesta poate fi ales de maximum două ori în funcţie.  Alegerea preşedintelui se va face cu 60 de zile înaintea încheierii mandatului preşedintelui aflat în exerciţiu. Nominalizarea candidatului la alegerile prezidenţiale se poate face din cadrul MAN sau din afara acesteia, însoţită de către o cerere semnată de douăzeci de deputaţi.[13]

Atribuţiile şi îndatoririle preşedintelui: Conform articolului 104 din constituţie, „Preşedintele este şeful statului, reprezentând unitatea poporului turc, asigurând respectarea Constituţiei şi buna funcţionare a statului”[14]. În conformitate cu constituţia aflată în vigoare, principalele atribuţii ale preşedintelui statului sunt: are dreptul de a promulga legi; are dreptul de a convoca parlamentul; are dreptul de a amenda o iniţiativă legislativă, retrimiţând-o parlamentului; numeşte primul ministru; ratifică şi promulgă tratatele internaţionale; proclamă legea marţială şi starea de urgenţă.

Consiliul de Miniştri: Conform articolului 109 din constituţie, Consiliul de Miniştrie ste format din Primul-ministru şi miniştri. Primul ministru poate fi numit de câtre şeful statului, cel din urmă putând opta pentru desemnarea unui ministru din cadrul MAN sau din afara sa. Tot în cadrul articolului 109 din Constituţie, „miniştrii vor fi desemnaţi de câtre preşedinte şi primul-ministru, din cadrul MAN sau din afara acesteia, cu condiţia ca acesta sau aceştia să fie eligibil/i pentru a fi aleşi ca deputaţi”; totodată „miniştrii pot fi remaniaţi doar de câtre şeful statului, la propunerea primului-ministru”, doar dacă este necesar. Funcţiile şi responsabilităţile politice ale şefului guvernului sunt de a „asigura cooperarea între ministere şi de a superviza implementarea politicii generale a guvernului”[15], aceștia asumându-şi răspunderea colectivă pentru implementarea politicii respective.

          Sistemul de partide: Pornind de la o definiţie a partidelor politice, putem spune că un partid politic este "un organism organizat de oameni uniți, pentru promovarea, prin intermediul unirii eforturilor lor, a interesului național, pe baza unui principiu concret cu care cu toții sunt de acord. [...] Vocația filosofului este a defini obiectivele principale ale puterii. Vocația omului politic, care este un filozof angajat în acțiune, este de a găsi mijloacele adecvate acestor obiective și de a le utiliza eficient" (Edmund Burke) Aşadar, putem spune că „partidele politice sunt realităţi sociale, relaţionale”[16]. În cazul de faţă (şi anume partidele politice din Republica Turcia), la ora actuală activează 4 formaţiuni politice principale; prima din ele este Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP, condus de către Ahmet Davutoglu; acesta este şi primul-ministru al Republicii Turcia), având o ideologie conservatoare: partidul pune în prim plan aspectul religios; APK-ul se situează pe eşicherul politic ca fiind partid de centru-dreapta, spre dreapta, actualul preşedinte al Republicii Turcia, Recep Tayyip Erdoğan, fiind fondatorul acestui partid.  A doua entitate politică semnificativă din Turcia, dacă ne raportăm la numărul de membri ai acesteia în parlament, este Partidul Republican al Poporului (CHP, condus de către Kemal Kılıçdaroğlu); CHP este un partid de centru-stânga, având Kemalismul şi democraţia socială ca ideologii principale; partidul este afiliat Partidului Socialist European. Cel de-al treilea partid ca număr de sufragii acumulate la ultimele alegeri (din 1 noiembrie 2015) este Partidul Societăţii Democratice / DTP, condus de către Selahattin Demirtaş şi Figen Yüksekdağ Şenoğlu. În sfârşit, ultima entitate politică din punct de vedere al numărului de sufragii acumulate la ultimile alegeri este Partidul Acţiunii Naţionaliste  / MHP; acesta este condus de către Devlet Bahçeli, este un partid radical de dreapta, având ca principale ideologii Pan-turcismul, eurosceptismul şi untranaţionalismul.  Aşadar în Turcia funcționează un sistem multipartidist, proporţionalist, locurile în parlament fiind alocate listelor de partid, proporţional cu numărul de voturi[17]; în general majoritatea parlamentară favorizează formarea de coaliţii de guvernare, însă în Turcia lucrurile stau puţin diferit: pornind de la alegerile parlamentare din 2002 și până la cele din 1 noiembrie 2015, asistăm la dominaţia Partidului Dreptăţii şi al Dezvoltării ca principala formaţiune politică a țării.

Alegerile Locale din 2004: La alegerile locale din 2004 au fost prezente douăzeci şi una de formaţiuni politice, având AKP-ul în prim plan şi CHP-ul în plan secund; cele două formaţiuni politice au reuşit să acumuleze 9,674,306 respectiv 4,988,427[18] din sufragii, aflându-se la mare distanţă de MHP, care, împreună cu Partidul Democrat, a reuşit să strângă doar 2,441,190, respectiv 2,268,599[19] din sufragii.

Ca reprezentare procentuală, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării, împreună cu Republicanii, au reuşit să ocupe 60,9%[20] din mandatele disponibile la nivel local, faţă de MHP şi Partidul Democrat, care au reuşit abia 10,1% respectiv 9,4% [21] din mandatele disponibile.

Alegerile Locale din 2009:  Şi la alegerile din 2009, lucrurile au stat cam la fel ca şi în 2004, deoarece AKP-ul şi CHP-ul au reuşit să adune majoritatea sufragiilor. Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării a reuşit să atragă 12,449,187 de voturi[22]; Partidul Republican al Poporului a reuşit, de asemenea, să atragă un număr suficient de votanţi – 7,960,562[23].

În ceea ce priveşte procentajul de voturi, la fel ca şi în 2004. Aşadar Partidul Dezvoltării şi Dreptăţii, împreună cu Partidul Republican al Poporului, au reuşit să strângă 38,6% respectiv 24,7%[24].

Alegerile Generale din 2002:  În preajma alegerilor generale din 2002, au fost înscrise oficial 18 formaţiuni politice, excluzând candidaţii independenţi; la acea dată apărea pe scena politică o formaţiune numită Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării, condusă de către actualul preşedinte al Republici Turcia Recep Ergodan (conducătorul partidului devenit ulterior prim-ministru), aceasta reuşind să câştige 2/3 din cele 550 de mandate; scorul obținut de partid l-a propulsat pe şeful partidului în funcţia de Prim-Ministru. Celelalte formaţiuni politice s-au orientat către Partidul Republican al Poporului, care a reuşit să strângă doar 178 de mandate din numărul total. 

Alegerile Generale din 2007: Alegerile generale din anul 2007 nu au reuşit să producă prea mari surprize, deoarece acelaşi Partid al Dezvoltării şi Justiţiei a reuşit să acumuleze 46,6% din mandatele disponibile, însemnând 341 de deputaţi, faţă de Partidul Republican al Poporului, care a reuşit să acumuleze doar 20,9% , însemnând 112 de deputaţi din numărul total de mandate. Pe locul al treilea se situează Partidul Acţiunii Naţionaliste, care a reuşit să obţină 14,3% din mandate, respectiv 71 de deputaţi în parlament.

Alegerile Generale din 2011: Nici în anul 2011, cu ocazia alegerilor generale, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării nu a avut probleme deosebite la scrutin, reuşind să acumuleze 49,8% din sufragii, fiind secondat de către Partidul Republican al poporului. Concluzia personală este aceea că, în prezent, în Republica Turcia, există un singur partid semnificativ, acela fiind al actualului preşedinte Recep Erdogan.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Articole, studii şi lucrări generale şi speciale:

Arend Lijphart – „Modele ale democrației”, Editura Polirom, Iași, 2000,

Alexandru Radu, „Partide şi sistem partidist”,Bucureşti, 2008,

Kemal H. Karpat - Society, Economics, and Politics in Contemporary Turkey, World Politics, Vol 17, No. 1, (Oct. 1964),

Idem, Studies on Turkish Politics and Society, Editura Brill-Lieden, Boston, 2004

Surse Internet

http://www.akparti.org.tr, - Site-ul oficial al Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării

https://global.tbmm.gov.tr – Site-ul oficial al parlamentului Republicii Turcia

Documente

Constituţia Republicii Turcia – 1961, 1982.