Tătarii din Dobrogea. Repere istorice și identitare (I)

Autor: Amir Abduraman

Introducere

Multiculturalismul dobrogean reprezintă o temă importantă în viaţa comunităţii la nivel local, scopul declarat al acesteia fiind reprezentat de atingerea unui nivel ridicat de coeziune şi integrare socială și de cooperare interetnică.

Fenomenul pe care ni-l propunem spre a fi studiat este reprezentat de apariţia pe meleagurile dobrogene a ceea ce numim astăzi minorităţi etnice, având ca puncte de referinţă scrierile cu caracter de document istoric. Motivaţia acestei lucrări constă în faptul că sunt reprezentat al unei minorităţi etnice situată în regiunea Dobrogea; al doilea motiv este acela de a demonstra empiric longevitatea culturii turco-tătare în Dobrogea; nu în ultimul rând, acest subiect a fost tratat destul de puţin, dar fiind faptul că scrierile în cauză sunt destul de puţine ca număr, iar multe dintre acestea fac referire directă la fenomenele istorice ce s-au succedat în acest colţ de lume. Studiul de faţă se compune din trei mari capitole primul dintre acestea îşi va îndrepta atenţia către Comunităţile tătare din Dobrogea, urmărind practic traseul comunităţii turco-tătare şi ulterior tătare de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, urmând ca mai apoi în cel de-al doilea și al treilea capitol să studiem Organizaţiile politice şi relogioase în Dobrogea după căderea comunismului.

În România, alături de cetăţenii români de drept, diferite comunităţi/minorităţi etnice coexistă şi convieţiuiesc cu „băştinaşii” având tradiţii, limbă şi anumite credinţe specifice fiecărei comunităţi. În România, regiunile care cunosc o diversitate etnică accentuată se numără în ordinea dimensiunii teritoriale și nu în ultimă instanță, după nivelul de pluralitate al culturilor într-o zonă specifică precum: Bucovina, Banat, Transilvania şi în cele din urmă Dobrogea. Mozaicul demografic Dobrogean a putut fi posibil datorită administraţiei otomane, şi nu numai, ceea ce denumea repurtatul acad. Constantin Brătescu, sintetizând dar în acelaşi timp cuprinzând întru-totul obiceiurile, diversitatea etnică şi culturală şi, nu în ultimul rând, aspectele societăţii moderne occidentale îmbinată cu mentalitatea şi obiceiurile provenite din zona Orientului Mijlociu, prin sintagma „O Europă şi o Asie în miniatură”[1]. Dobrogea, în limitele rezonabile, se poate caracteriza ca fiind „o Californie românească şi totodată un model etno-cultural pentru Balcani”[2]: de la „Dobrogea pământ românesc, la Dobrogea ţinut multietnic, este o cale lungă, întinsă pe mai bine de o sută de ani de „regimuri””.[3] Însă, înainte de a începe analiza propriu-zisă, este imperios necesară o expunere succintă a interacţiunilor multietnice dar şi a evoluţiei etniilor stabilite în Dobrogea, din punctul de vedere al impactului social și istoric Prima scriere atestată documentar a regiunii ce avea să poarte numele mai târziu de Dobrogea se regăseşte în scrierile lui Strabon. Însă, în paginile ce vor urma, ne propunem să analizăm din punct de vedere istoric culturile şi civilizaţiile ce au străbătut acest teritoriu, urmând ca mai apoi să încercăm a intra mai adânc în subiect; aş putea spune a particulariza - asupra unei singure culturi cea a turco-tătarilor, urmând ca mai apoi studiul să îşi mişcoreze aria de acoperire doar asupra tătarilor dobrogeni.  

Scurt istoric

Îmi este acordată oportunitatea de a scrie despre un subiect foarte interesant din punct de vedere empiric dar şi drag conştiinţei mele, cel al coexistentei paşnice şi colaborării dintre etnii, acum când în lume observăm cu ochiul liber cele două tendinţe distinctive şi divergente: una spre globalizare, spre mondializare într-un cuvânt (modernizare), alta spre regionalizare, spre divizare după criterii etnice sau religioase economice, sociale dar şi politice. Lumea se află în continuă mişcare cautând un echilibru al bunei-convieţuiri interetnice, bazată pe respectul reciproc majoritar acceptat dat de cunoaşterea şi respectarea tradiţiilor, a elementelor de cultură şi civilizaţie specifice fiecărei etnii în parte, a nuanţelor distinctive ale diferitelor colectivităţi umane contemporane. „Cunoaşterea celuilalt se bazează pe o disponibilitate cognitivă şi afectivă, o dorinţă de colaborare bazată pe respect şi încredere, pe sentimente sincere de prietenie şi chiar de admiraţie faţă de modul propriu de a vedea lumea. Se ştie că înţeleptul rege al evreilor, biblicul Solomon, aflat în situaţia de a rezolva un diferend între trei persoane care au venit la divanul său regesc, a făcut următoarea afirmaţie: ,,Şi tu ai dreptate şi tu ai dreptate şi tu ai dreptatea, uimindu-i pe cei trei care au rămas nedumeriţi, dar au înţeles apoi că regele îi îndemnă la clemenţă şi la bună convieţuire."[4] În Dobrogea, regiune ce este locuită de români, rromi, turci, tătari, greci, lipoveni, ucrainieni, italieni, evrei ş.a.m.d., este binecunoscut faptul că nu au existat de-a lungul istoriei conflicte între etniile ce s-au stabilit pe aceste meleaguri, de aceea se poate afirma că acest ţinut este paradisul multiculturalismului. Faptul că între Dunăre şi Marea Neagră există această tendinţă accentuată spre cosmopolitism este fundamentată de întreaga istorie a acestei zone care a cunoscut diverse stăpâniri cum ar fi „cea geto-dacă, cea grecească, cea romană, cea bizantină, cea munteană, cea turcească...”[5] Cine sunt proprietarii/stăpânitorii de drept ai Dobrogei reprezintă o întrebare din ce în ce mai discutată...

Înainte de a începe studiul propriu-zis trebuie să definim conceptul de grup etnic și minoritate etnică. Așadar, când menționăm termenii de grup sau grupuri etnice ne gândim la ”continuitatea  în  timp  prin  transmiterea, de-a  lungul  generaţiilor, a  limbii, instituţiilor  şi  tradiţiilor  proprii  şi  de  imitarea  anumitor  modele  aparţinând  spaţiului  în  care locuiesc.  Un  grup  etnic  este  un  grup  de  persoane  ce  se  raportează  unul  la  altul, pe baza  unor  elemente - rasiale, culturale, lingvistice, economice, religioase  politice - ce  îl  deosebește  de  alte  grupuri.  În  consecinţă  relaţiile  interetnice  pot  fi  definite  drept  totalitatea  raporturilor  şi  schimburilor  spirituale, sociale  şi  economice  stabilite  de-a  lungul  timpului  între  grupurile  etnice  ce  locuiesc  în  acelaşi  spaţiu.”[6] Iar termenul de minoritate etnică se definește astfel conform Dicționarului Explicativ: ”Populație de naționalitate diferită și în număr mai mic față de națiunea de bază a unui stat.”[7] În ceea ce privește originiea acestui termen, referințele bibliografice sunt foarte restrânse, iar unele dintre surse greu accesibile. Însă una dintre puținele referințe în acest sens aparține autorului turc Nadir Devlet, care afirma că termenul de turco-tătar reprezintă o creație de termeni ce a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unor dezbateri la nivelul intelighenției tătare din Imperiul Rus. Având în vedere faptul că, în perioada imperială a Rusiei de astăzi, la nivelul popoarelor turcice din Rusia a prevalat identificarea pe criterii religioase și nu cea etnică sau națională, în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, intelectualitatea tătară din regiunea Volga-Ural a conchis că identificarea pe criterii religioase nu mai este suficientă, aducând în prim plan necesitatea folosirii etnonimului de tătar. În același timp mai exista un curent paralel ce susținea folosirea termenului de turc privind identificarea națională. ”Astfel, în 1917, când are loc crearea unei republici independente tătare în Crimeea, pe fondul prăbușirii Imperiului Rus, desființată în cele din urmă sub presiunea bolșevică în anul 1918, s-a încercat stabilirea unui consens prin adoptarea termenului de turco-tătar.”[8] „În istoriografia occidentală termenul de turco-tătar a început să reprezinte o noțiune folosită în domeniul turcologiei odată cu începutul secolul al XIX-lea, mai exact în spațiul german, termen ce a fost preluat din mediul academic rus. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, termenul era folosit pentru a desemna popoarele și națiunile din lumea turcică, în prezent termenul este folosit pentru a încadra popoarele vorbitoare de limbi turcice”[9]. ”Singura problematizare a termenului în context local dobrogean poate fi  identificată într-o lucrare foarte recentă, publicată în anul 2014, aparținând autorului Metin Omer, care, analizând evoluția presei turcești din România în perioada 1888-1989, precizează că utilizarea termenului de turco-tătari după 1878 a avut loc în contextul în care multe dintre problemele cu care se confruntau cele două comunități erau comune, dar făcându-se însă distincția necesară, în cazurile în care se impunea acest lucru”[10]. „În același studiu se menționează faptul că, până la Primul Război Mondial, cele două comunități au fost privite din perspectiva religiei, identitatea religioasă fiind mai puternică decât cea etnică, motiv pentru care de cele mai multe ori în definirile și autodefinirile perioadei se folosește termenul referențial de musulmani.”[11]

Analiza termenului turco-tătar este explicit strâns legată de evoluția identitar-etnică a turcilor și tătarilor, dar și de alternanța ori coexistența dintre statuturile identitar-etnic și religios. Înțelegerea în profunzime a rapoartelor ce se ivesc în mentalul colectiv turc, dar și în cel tătar, privind percepția de către alteritatea oficială și/sau socială a acestora trebuie să pornească de la înțelegerea sistemului tradițional de milet, sistem introdus de către otomani. Acesta din urmă reprezintă un stil specific de organizare socială ce se fundamenta pe afinitățile confesionale ale diverselor populații din imperiu. Mai pe scurt, mileturile reprezintă comunități întemeiate și organizate pe baza religiei, administrația fiind compusă din înalți prelați ce se bucurau de o largă autonomie privind organizarea religioasă dar și în ceea ce privește sistemul educațional și, nu cel din urmă, sistemul juridic. Ca o explicație suplimentară am putea afirma „că, acest sistem privilegia apartenența confesională lăsând în umbră egalitatea din punct de vedere etnic[12]”, iar „definirile și autodefinirile în termeni de comunitate religioasă sunt expresia perpetuării structurilor administrative și mentale ale perioadei otomane, în cadrul noilor state naționale, create în fostele teritorii ale Imperiului Otoman. Este cazul implicit al Dobrogei, integrată României în perioada postotomană”[13]. Autori ca Ina Merdjanova sau Nathalie Clayer consideră că, în cadrul acestor state, moștenirea sistemului de millet a fost perceptibilă atât în menținerea identităților colective pe bază confesională, dar și în politica internă a noilor state, vis-à-vis de propriile minorități musulmane, care în noile contexte politice și sociale sunt tratate ca și corpuri separate, quasi-autonome”[14]. „Ina Merdjanova introduce în contextul post-otoman termenul de quasi-millet, pentru definirea statutului minorităților musulmane din cadrul noilor state naționale balcanice create pe fostele teritorii otomane.”[15]

Dobrogea, consemna Strabon, era „regiunea cuprinsă între Dunăre şi Marea Neagră, ce poartă denumirea de Scythia minor sau Scythia pontica”[16] În timpul stăpânirii romane, mai exact în perioada împăratului Diocleţian, Scythia Minor făcea parte din „prefectura pretorului de orient, diocesis Thracie, având capitala la Tomis şi se despărţea la sud de Moesia Inferior printr-o linie dreaptă între Silistra şi Erkene.”[17]

„În anul 400 Scythia Minor a fost ridicată la rang de Praeses Scythiae.”[18] Însă una dintre primele menţiuni ale prezenţei tătare în Dobrogea o gasim într-un document din timpul sultanului otoman Mahomed II şi se refera la epoca lui Genghis (cca 1229), când şefului tătar Ebruz-Ata i-a fost dăruit un domeniu în zonă. Consolidarea prezenţei tătare în nordul Dobrogei, în apropierea centrului crimeean al stăpânirii tătare, este o realitate la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Este perioada când cronicile musulmane înregistrează așezarea urmașilor vestitului print Nogai într-o zonă cu centrul la Isaccea.[19]

„În anul 1241 tătarii lansează o mare invazie a Europei şi ajung şi pe teritoriul ţării noastre. Aici, ca şi peste tot pe unde au trecut, tătarii au distrus, au jefuit şi au ucis populaţia, trecând mai departe spre inima Europei. Deşi conducătorii locali şi populaţia au încercat să se împotrivească tătarilor şi pe teritoriul actualei Românii, ei au fost distruşi rapid de către tătari, care aveau chiar şi posibilitatea de a purta scurte asedii asupra oraşelor fortificate întâlnite în drumul lor de pradă. Astfel sunt distruse principalele oraşe din ţară, iar populaţia măcelărită.”[20] 

În anul 1263, un număr cuprins între 10.000 şi 20.000 de oameni au intrat în Dobrogea, sub îndrumarea lui Saltuk-dede, având scopul de a coloniza regiunea.[21] Tot ı̂n această perioadă, ca urmare a fărâmițării Imperiului lui Genghis Han, se pun și bazele primului stat tătăresc prin excelență: Hoarda (Oastea) de Aur cunoscut și ca Hanatul de Kipciak sau Ulus Jochi (aprox. 1240-1502). Ca element al vieții spirituale, în timpul lui Berke Han (cca.1266), conducătorul Hoardei de Aur, tătarii, urmând exemplul hanului lor, încep să devină musulmani. Odată cu fărâmițarea Hanatului de Kipciak, ca urmare a disensiunilor interne și a problemelor pe plan extern, are loc o nouă etapă a etnogenezei tătare, cea în care iau naștere subramurile cunoscute astăzi. Astfel, la ı̂nceputul secolului al XVI-lea, Hoarda de Aur se ı̂mparte ı̂n Hanatul Crimeii, Hanatul Kazan, Hanatul Astrahan, Hanatul Qasim, Hanatul Nogay, Hanatul Siberiei, părți mai mici intrând ı̂n componența altor hanate. Dintre aceste hanate, cea mai lungă existență a avut-o Hanatul Crimeii (1441-1783). Condus de dinastia Giray, având o relație specială cu Imperiul Otoman, Hanatul Crimeii a fost de-a lungul existenței sale un element important în sistemul de Relaţii Internaționale din Răsăritul Europei. Intre granițele acestuia s-au dezvoltat o cultură și civilizație tătare ale cărei urme pot căutate în poeziile sau compozițiile hanului Gazi Giray Bora, în elementele arhitectonice ale palatului hanilor Hansaray (singurul rămas ı̂n picioare) sau ı̂n instituții de învățământ precum Zincirli Medrese. Fiind cel mai important obstacol în fața politicii ruse de atingere a apelor calde, Hanatul Crimeii a fost anexat în 1783 de Ecaterina a II-a. Imediat după această anexare, a început un proces de rusificare a peninsulei. Pe lângă politicile de colonizare, ca urmare a măsurilor luate de autoritățile țariste, tătarii crimeeni au fost nevoiți să emigreze în masă. Din cauza acestor valuri de emigrare, componența etnică a Crimeii s-a schimbat radical.[22]

În anul 1389, turcii, prin bătălia de la Kossovo (Bulgaria, localitate lângă Plovdiv), „ocupă Dobrogea şi ţărmurile Dunării lângă Silistra şi Nicopole”[23] Istoricul Paul Hammer consideră că, după anul 1391, după ce Tokatmiten, Hanul tătarilor, a fost învins de către Timurchan, iar ţara sa distrusă, avu’ loc năvălirea tătarilor din Kipciac, pe ambele părţi ale Dunării în Basarabia şi Dobrogea.”[24] „În anul 1417, sultanul Mahomed, în campania întreprinsă asupra voievodului Mircea cel Bătrân, aduce întăriri în localitatea Ieni-Saleh, astăzi satul Isaccea, Sagzim la cel mai bun vid de trecere peste Dunăre, odată cu transformarea Giurgiului în oraş turcesc, ca şi a Nicopolului sau Turnului Severin.[25] Aceste garnizoane încep uşor-uşor să implementeze stilul de viaţă oriental asupra băştinaşilor; multe dintre căsătorii s-au oficializat între populaţia turcească pe de-o parte şi cea băştinaşă românească pe de altă parte. Odată cu invazia regului Ungariei Vladislav, din anul 1444, terminată cu înfrângerea armatelor cruciate la Varna, văzând totodată slaba dezvoltare demografică a regiunii Bulgariei de astăzi, s-a adoptat o hotărâre prin care Bulgaria de astăzi să fie colonizată cu elemente musulmane”[26].          

Colonizarea s-a realizat şi concentrat pentru un moment asupra ţinutului Filipopolului şi asupra Stara-Zagorei[27] populaţia fiind strămutată din provincia Saruchan a Lidiei[28] în timpul domniei sultanului Murad I; această politică a colonizării provinciilor, a fost continuată şi de către succesorul lui Murad la tronul Imperiului Otoman, Baiazid I, concomitent cu noile teritorii anexate ale imperiului.

 ”Colonizarea pornită din motive strategice a avut ca urmare formarea unei mase compacte de populație turcească în regiunile pe care le-am amintit, înăbușind și stânjenind dezvoltarea istorică a populațiilor ce au luat contact cu acest element nou”[29]. Dar şi din punct de vedere demografic – având ca scop final crearea unei mase de populaţie care să „înăbuşe dezvoltarea unor posibile revolte”[30]. Alături de populaţia colonizatoare adusă în Dobrogea au mai fost aduși din Basarabia şi din Nordul Mării Negre Tătari – de care s-au folosit pentru a coloniza „Zagora bulgară, Sagra Turcilor, şesul întins al Filipolelor, câteva districte din Tesalia şi regiunea Scopiei.”[31]

Cantonaţi la Dunărea de Jos, tătarii aveau un rol strategic, dar şi din punct de vedere al oportunităţilor militare şi logistice ce puteau fi întreprinse prin staţionarea tătarilor lângă malul Dunării. Principatele române în perioada secolelor XV-XVI se aflau într-o poziţie foarte delicată, deoarece în est se găseau Polonia imperială dar şi Hanatul Tătarilor, iar la sud se afla Imperiul Otoman aflat în plină expansiune, iar spre vest se ala regatul Ungariei, care, odată cu înfrângerea trupelor regale în bătălia de la Mohacs, adăugându-se şi pierderea capitalei regatului ungar, a înlesnit ascensiunea Imperiului Habsburgic, ce se va dovedi capabil să reziste presiunilor Imperiului Otoman, punând principatele într-o situație dificilă; astfel, în secolul al XV-lea și al XVI-lea, principatele Române au ajuns să fie înconjurate de regate sau imperii ce afișau o atitudine ostilă. În secolul al XVI-lea, conform izvoarelor poloneze, se consemnează prezenţa tătarilor în Dobrogea, ba chiar mai mult, tătarii duc o politică agresivă asupra regiunii atacând şi pustiind marginile acestei ţări.[32]

Din punct de vedere religios, Dobrogea făcea parte din Exarhatul Proilavon, ce avea sediul în Brăila, fiind totodată cuprins şi Bugeacul. Cu trecerea timpului regiunea a beneficiat întrucâtva de un climat liniştit, ceea ce a înlesnit mobilitatea demografică, astfel că numărul populaţiei musulmane creştea considerabil, ajungând chiar ca musulmanii să fie majoritari pe unele arii. Odată cu anexarea teritorială, activitățile economice ale băştinaşilor încep să se diminueze ca volum și venituri (îndeosebi asupra creşterii și comercializării animalelor de dimensiuni medii, ex: ovine), iar fostele oraşe greceşti devin simple sate unde activitatea principală a populaţiei locale o reprezintă pescuitul. Însă în locul fostelor oraşe greceşti apar şi se dezvoltă noi aşezăminte, ce poartă astăzi numele de Babadag şi Medgidia; principalele activităţi ale acestora din urmă sunt reprezentate de comerţul intensiv.

Jurnalele de călătorii ne menţionează clar şi fără echivoc faptul că, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, populaţia era compusă din turci şi tătari; aceştia din urmă deţineau majoritatea în Dobrogea îndeosebi în centrul regiunii[33] dar şi din români (băştinaşi) ori bulgari. Populaţia de confesiune musulmană reprezenta majoritatea populaţiei stabilite „începând din regiunea Babadagului mai cu seamă şi continuându-se astfel până în regiunea Deli-ormanului şi mai departe în regiunea Bulgariei răsăritene.”[34] Tătarii din Dobrogea, mai mult decât turcii, aveau o reputaţie ce semăna frică şi teroare în ţinuturile aflate în proxima vecinătate, din cauza „obiceiurilor” moştenite care se implementau imediat cum un teritoriu era anexat, acela de a lua sclavi şi de a incendia satele, încercând totodată să peîntâmpine o posibilă revoltă a populaţiei. Mai departe, în veacul al XVIII-lea, destinul populaţiiilor de confesiune musulmană rămâne în esenţă acelaşi – acela de populaţie majoritară. În anul 1793, Tulcea şi Isaccea erau populate în întregime de turci şi tătari, urmându-le îndeaproape şi Sulina. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, populaţia de pe tot cuprinsul Dobrogei a avut de îndurat sistemul opresiv datorită conflictelor dintre Poarta Otomană şi Imperiul Rus.

Populația regiunii a scăzut ulterior vertiginos, mulţi oameni alegând calea pribegiei  terorii pricinuite de războaiele lungi şi dese dintre cele două imperii sus-menţionate. Însă cei care au rămas în Dobrogea locuiau în sate mici şi dispersate, trebuind parcurse distanţe foarte mari pentru a putea descoperi un „colţ de civilizaţie”.[35] Revenirea Dobrogei la Patria Mamă a reprezentat pentru spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră începutul unei epoci de profunde schimbări, schimbări ce prefațau modernizarea acestui areal și a populației multietnice locuitoare. Trebuie spus totuși, dintru început, că proaspătul stat independent român și-a luat obligația de a respecta libertatea religioasă a tuturor supușilor săi, din rândul cărora populația musulmană reprezenta în Dobrogea un procent însemnat.

-         VA URMA -