Tătarii din Dobrogea. Repere istorice și identitare (II)

Tătarii din Dobrogea. Repere istorice și identitare (II)

Autor: Amir Abduraman

 

Formarea comunității tătare (sec. al XIII-lea – 1878)

 

Acest deziderat, ce necesita instaurarea și perfecționarea, de către autoritățile române centrale și locale, a unui cadru legal adecvat, a fost exprimat chiar de Regele Carol I în Proclamaţia către locuitorii Dobrogei, dată la Brăila la 14 noiembrie 1878, prilej cu care suveranul țării se adresa locuitorilor musulmani afirmând[1]: „Religia voastră, familia voastră, vor fi apărate deopotrivă ca și ale creștinilor. Afacerile bisericii și ale familiei vor fi pentru voi încredințate apărării muftiilor și judecătorilor aleși din neamul și confesiunea religioasă a voastră”[2]. Situația demografică a turco-tătarilor din Dobrogea a cunoscut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea semnificative modificări, ca urmare a exodului acestei populații către ținuturile cuprinse în cadrul statului otoman și se apreciază că numai în timpul conflictelor dintre 1789-1790 și 1800 ar fi existat circa 300.000 de turco-tătari plecați din Penisula Balcanică în cadrul statului otoman. Cu siguranță, o parte dintre aceștia au fost dislocați și dintre locuitorii musulmani dobrogeni. Alte evenimente, precum anexarea Basarabiei în 1812 de către ruși sau războiul Crimeei, au dislocat alte câteva mii de familii turco-tătare, refugiate în Imperiul Otoman din calea războiului.[3]

Evoluția demografică a populației musulmane din Dobrogea a cunoscut un perpetuu proces de mutații, o dinamică socială accentuată în cursul celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea, în funcție de evenimentele istorice ce au marcat această epocă. Se poate observa astfel că, la 1850, așa după cum nota Ion Ionescu de la Brad, procentul de turco-tătari înregistrat în județul Tulcea era de circa 20% din populația județului, iar pentru Constanța și Mangalia ar fi fost de 88%, observându-se astfel o clară concentrare a etnicilor musulmani în sudul Dobrogei. Un alt recensământ al populației din Dobrogea, oferit de V. Teploff, consemna un procent de 23% din populația județului Tulcea ca etnici musulmani, iar în județul Constanța procentul era de circa 79%.[4] Evoluţia populaţiei musulmane în preajma anului 1877 a fost evidențiată, inclusiv în formă statistică și tabelară, de către Alexandru P. Arbore („Din Etnografia Dobrogei; Contribuţiuni la Aşezările Tătarilor şi Turcilor în Dobrogea” pg. 19).

Populaţia Dobrogei era diversă din punct de vedere etnic, potrivit intrepretărilor statisticilor ruseşti (în principiu interesate politic), în majoritate relativă românească. Cel mai probabil această analiză a fost realizată în timpul războiului; datele prezentau o populaţie de apoximativ 22.000 de români, 21.000 de bulgari, aprox. 7.000 de tătari şi aprox. 5.000 de turci. Ce este şi mai interesant este că datele oferite de către autorităţile române relevă cu totul şi cu totul alte compoziții etnice; dintr-un studiu efectuat în anul 1880 reies următoarele date: aprox. 51.000 de români, aprox. 31.000 de bulgari şi 45.000 de musulmani (turci+tătari). Şi mai interesant este faptul că populaţia de confesiune mahomedană în doar doi ani a avut o creştere de aproximativ 400%; unul dintre factori ar putea fi migrarea populaţiei în timpul războiului, dar şi politicile de colonizare şi facilităţile pe care statul român le acordau acelora ce se „aventurau” în necunoscuta Dobroge.[5]

În anul 1878, Dobrogea, până atunci provincie administrată de către Imperiul Otoman, intra sub administrarea română, ca o consecinţă a participării trupelor române în cadrul războiului ruso-turc. Redobândirea Dobrogei reprezintă un moment foarte important pentru tânărul stat român, în ceea ce priveşte construcţia sa, ca urmare prioritară a extinderii graniţelor sale; cel mai important aspect este legat de obţinerea şi recunoaşterea independenţei, în ciuda discursurilor de după. Dobrogea a fost primită la „patria mamă” cu destul de mult scepticism, pe alocuri cu ostilitate, odată cu „câștigarea independenței de stat, iar alta pe alocuri că odată cu acest câștig teritorial s-a produs și o pierdere, la rândul ei mult mai semnificativă și mai traumatică: Cedarea Basarabiei. Dobrogea era în acel moment mai degrabă o consolare”.[6] „După alipirea Dobrogei de Nord la România, provincia a fost supusă unui regim administrativ distinct, extraconstituţional, care a durat din anul 1878 şi până în anul 1913. Conform acestui statut, dobrogenii beneficiau de un tip local de cetăţenie, care le nega participarea politică şi le interzicea deţinerea unor proprietăţi în afara provinciei.[7]. „În articolul său La Californie des Roumains. L’intégration de la Dobroudja du Nord à la Roumanie, 1878–1913, Constantin Iordachi consideră că integrarea provinciei multietnice a Dobrogei în România s-a efectuat printr-o colonizare interioară.”[8]Afirmaţia este susţinută prin următoarele argumente: organizarea bazată pe un statut administrativ distinct şi pe o centralizare excesivă, dar şi pe asumarea unei superiorităţi culturale a regiunii centrale, pe o colonizare etnică intensă şi pe dezvoltarea economică regională inegală, ca răspuns la nevoile metropolei[9]. „În perioada 1880–1882 s-a desfăşurat o campanie de verificare a tuturor documentelor de proprietate otomane şi de înlocuire a lor cu titluri de proprietate româneşti. La sfârşitul acestei campanii regimul proprietăţii din provincie a fost reglementat prin Legea asupra proprietăţii imobiliare din Dobrogea, din aprilie 1882. Scopul legii era transformarea proprietăţii otomane asupra terenurilor agricole în proprietate capitalistă”[10]. „Condiţia ca ţăranii să devină proprietari era o compensaţie financiară, plătită de către aceştia statului, iar cei ce nu îşi îndeplineau obligaţiile financiare erau deposedaţi de către stat. Între 1889 şi 1914, 82.127 de hectare au fost redistribuite coloniştilor români în provincie”.[11]Procesul de colonizare a determinat modificări la nivelul compoziţiei etnice a provinciei şi în acelaşi timp a afectat modelul de proprietate funciară din provincie”[12]. „Mai exact, în anul 1882, Dobrogea avea 175.075 de hectare terenuri arabile. Turcii şi tătarii reprezentau comunitatea care deţinea cel mai mult pământ în provincie, adică 50% din terenurile arabile, urmaţi de români şi bulgari, fiecare grup etnic posedând aproximativ 23% din terenurile agricole. Această repartiţie a fost radical modificată prin procesul de colonizare. În 1905, 63% din terenurile arabile aveau proprietari români, în vreme ce turcii şi tătarii deţineau doar 7% din terenurile arabile”.[13] „Procesul de colonizare a fost dublat prin unul de asimilare culturală realizată prin intermediul învăţământului şi al bisericii, fapt care a contribuit la iniţierea unui fenomen de emigraţie în rândul turcilor şi tătarilor din Dobrogea, fenomen care va culmina în anii ’30. Pe baza analizei unui raport al autorităţilor guvernamentale, în opinia lui Mehmet Ali Ekrem, pot fi identificate două cauze esenţiale ale emigrării, şi anume: modificarea legislaţiei proprietăţii funciare şi ineficienţa/corupţia unei părţi a funcţionarilor.”[14]„În cadrul raportului în cauză se sublinia insuficienţa proprietăţii rurale, din ce în ce mai redusă pentru turcii şi tătarii de la sate, ca urmare a aplicării reformei agrare, verificarea titlurilor de proprietate, stabilirea unor impozite ridicate şi imposibilitatea plăţii acestora, alături de acţiunile burgheziei bulgare”[15], „la toate acestea adăugându-se condiţiile grele de viaţă cauzate de lipsa apei, de abuzurile jandarmilor şi administraţiilor locale, prin folosirea populaţiei turce la diferite activităţi, stării de sărăcie a comunităţilor şi nu în ultimul rând, prin omiterea din procesul de împroprietărire a unor turci ce deţineau titluri de proprietate în regulă”.[16] De asemenea, trebuie menţionat faptul că reglementarea proprietăţii, parcelarea şi vinderea terenurilor, au redus spaţiul necesar creşterii animalelor, modificând aspectele generale ale modului tradiţional de viaţă musulman din provincie.

Prin urmare, turcii se aflau într-un declin numeric constant datorat emigrării şi dispariţiei meseriilor tradiţionale. Comunităţile turce şi tătare, formate iniţial din ţărani, crescători de animale şi agricultori în proporţie de 85%, au cunoscut o creştere treptată a numărului de argaţi, muncitori portuari, mici comercianţi şi meşteşugari după anul 1880.[17] În momentul alipirii Dobrogei la Vechiul Regat, tabloul economic și social al provinciei era sumbru, multe familii turco-tătare refugiate în timpul războiului așteptând instalarea autorităților române pentru a se putea întoarce la casele lor. În acest sens, primul prefect român al Constanței, Remus Opreanu, trimitea o telegramă la Ministerul de Interne (datată 11 decembrie 1878) în care aducea la informare că a dispus „înapoierea către proprietari, pe cale administrativă, a caselor și locuințelor ocupate de străini, fără nici un titlu”[18]. În altă telegramă a lui Remus Opreanu se afirma că locuitorii bulgari din Dobrogea au intrat și s-au instalat abuziv în casele turcilor și că turcii, începând a se întoarce la casele lor și găsindu-și proprietățile în stăpânirea bulgarilor, cereau ajutorul autorităților române pentru a intra în casele lor.[19] „Măsurile luate de autoritățile române în implementarea noii legislații și, în mod deosebit, Legea pentru reglementarea proprietății rurale dobrogene, au schimbat însă tabloul social în mediul rural dobrogean. Astfel, politica de scoatere la vânzare a moșiilor statului din Dobrogea în loturi mari a restrâns mult suprafața terenului de pășunat, fapt ce a afectat, în mod direct, principala ocupație a populației turcotătare din regiune - creșterea animalelor, a hergheliilor de cai și a turmelor de oi.”[20]

În opinia istoricului Ali Ekrem Mehmet, premisele economice au avut o importanţă majoră privind decizia minorităţii musulmane de a încerca să-şi caute o soartă mai bună în Regat. Aşadar, conform specialistului sus-menţionat, măsurile coercitive aplicate de "noua ocupaţie" privind proprietatea funciară, mai exact, fărămiţarea şi punerea acestora din urmă spre vânzare (îndeosebi către "colonizatori" adică români) au redus dramatic spaţiul destinat păşunatului, având consecinţe directe asupra populaţiei de confesiune musulmană, care s-a adaptat foarte greu la noile condiţii.  O a doua cauză ce a generat emigrarea în masă a musulmanilor din Dobrogea ar fi fost facilitată, conform aceluiaşi istoric, de corupţia funcţionarilor din Dobrogea, făcând referire şi la abuzurile comise de către notarii comunali, abuzuri ce nu s-au limitat doar la comunitatea turco-tătară ci la toată populaţia ce locuia pe teritoriul Dobrogei. Acest deziderat îşi găseşte parţial adevărul în documentele şi realităţile epocii, ce au fost consemnate de către autorităţi, aşa cum este, de pildă, Raportul Prefectului judeţului Constanţa; în acest document, oficialul îşi exprima profunda nemulţumire faţă de comportamentul notarilor, care, cu foarte puţine excepţii, erau indivizi lipsiţi de orice urmă de fibră morală sau o etică adecvată a meseriei şi muncii, ce nu transpuneau în practică absolut deloc prevederile articolului 75 din legea pentru organizarea Dobrogei de la 1880. Însă, pentru a asigura liniştea, bunăstarea şi pacea socială pe teritoriul Dobrogei, prefectul a solicitat oficialităţilor române ca măcar în comunele majoritar musulmane funcţionarii „să fie plătiţi de către statul român”[21], ceea ce permitea un control mult mai mare al statului asupra funcţionarilor din respectivele aşezăminte.

O altă cauză ce a determinat exodul populaţiei musulmane din Dobrogea a fost reprezentată de puternica activitate propagandistică ce s-a concentrat asupra comunităţilor de etnie turco-tătară de către emisarii Imperiului Otoman prezenţi pe teritoriul Dobrogei; aceștia încercau totodată să-i convingă pe coreligionari de clemenţa de care vor beneficia în Imperiu. O altă situaţie identică s-a identificat atunci când Cadrilaterul a fost alipit statului român conform păcii de la Bucureşti; autorităţile imperiale s-au autosesizat asupra condiţiilor inumane pe care populaţia musulmană prezentă atât pe teritoriul României cât şi pe cel al bulgariei le îndura, fapt ce a încurajat emigrarea populaţiei musulmane în Imperiul Otoman. „Întrucât în Anatolia sunt disponibile terenuri întinse, în urma plecării armenilor și grecilor, astfel încât guvernul a dispus ca toți emigranții turci din cele două țări să fie împroprietăriți acolo.”[22] Tot la capitolul propagandă trebuie să menţionam faptul că un rol important l-a jucat şi presa în limba turcă asupra emigrării turcilor şi tătarilor. Alte considerente ce au înlesnit exodul populaţiei musulmane din Dobrogea, însă de o mai mică amploare, au fost legăturile de rudenie dintre aceştia sau situaţia financiară precară a multor familii musulmane, datorată prioritar vânzării pământului pe sume extrem de mici ori condiţiilor vitrege ce au favorizat seceta din anii 1899-1900. „Deși presa turcă arăta acuzator către guvernanții români, a căror administrație ar fi pricinuit etnicilor musulmani o împovărare financiară în plus față de alte etnii, un Raport redactat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe la 13/26 feb. 1901 și înaintat ministrului de atunci, Alexandru Marghiloman, consemna următoarele[23]: „Am onoarea a vă supune la cunoștință că informațiunea publicată în ziarul turc Servet relativ la cauzele emigrării musulmanilor din Dobrogea este cu desăvârșire lipsită de adevăr. Toți musulmanii precum și celelalte naționalități plătesc aceleași contribuțiuni ca și românii"[24]. În anexă era atașat un alt Raport (datat 12 ianuarie 1901), întocmit de această dată de prefectul de Tulcea, Nicolae Rosetti-Bălănescu, care făcea o trecere în revistă a dărilor ce erau plătite de locuitorii musulmani din Dobrogea și care nu difereau cu nimic de taxele plătite de restul populațiunii[25]: "După cum se vede, atât contribuțiunile fixate cât și prețul și chiriile pământurilor fiind cu totul ușoare, cum nu sunt pe nicăieri, nu poate fi adevărat că emigrarea musulmanilor să fie provocată de plata dărilor; de altfel nici perceptorii nu-i puteau asupri de orice, nu pot percepe decât suma înscrisă".[26] Tot în acelaşi Raport putem identifica o cauză generală a exodului populaţiei musulmane, starea materială precară în care se afla populaţia de confesiune mahomedană în Dobrogea, înlesnită, conform prefectului judeţului Tulcea, Nicolae Rosetti-Bălănescu, de seceta ce s-a prelungit începând din anul 1899 până în anul 1901, dar nu din cauza abuzurilor comise de către autorităţi sau fiscalitatea ridicată impusă de către autorităţile române, până la acea dată neputând fi observată „nici o plângere a musulmanilor relativă la dări împovărâtoare din partea perceptorilor”.[27] „In mod firesc, poate cel mai bine ilustrează situația populației musulmane chiar un document de epocă - este vorba de o scrisoare a unui ofițer român de origine turcă, Ismail Sabri Bey, trimisă și publicată într-un ziar din Imperiu, Ikdam (Perseverenţa), la 24 decembrie 1908.”[28] „În scrisoare, sublocotentul din Regimenul Regal al 4-lea din București deplângea împuținarea numărului coreligionarilor săi care erau „căzuți pe a treia treaptă (ca și număr și organizare)”, care se datora „ignoranței și fanatismului”, pe când "celelalte populații se află pe cale de creștere””.[29]

Unul dintre motivele "decăderii" populaţiei de etnie turcească, redat de un ofiţer musulman, este reprezentat de nivelul foarte scăzut de trai al populaţiei musulmane: „vinderea pământurilor cu sume foarte mici, de 100-200 de piaștrii, "terenuri care astăzi - se arată în document - se vând cu nu mai puțin de 1500 de piaștrii. Tot în amintitul document se arată: "În Dobrogea sunt un fel de oameni cari se pregătesc de emigrare și apoi o amână pentru anul viitor, dar nu îngrijesc de pământurile lor în acel an. Devin din ce în ce mai săraci. Finalmente, ies din țară în stare de cerșetori prăpădiți."”[30] O altă cauză considerată la baza acestei situații pare să fi fost ignoranța și starea de slabă pregătire a tinerilor musulmani. Lipsa unei pregătiri adecvate, necesară noilor timpuri, nu le permitea tinerilor musulmanilor să ocupe diferite funcții în administrația locală, iar cea mai mare parte a populației musulmane continua să practice aceleași ocupații și meserii învățate din străbuni și care nu-și mai găseau o trebuință în realitățile vieții decât într-o mică măsură. Deplângând lipsa de educație și ignoranța din rândul coreligionarilor săi, care îi împiedicau să se implice în conducerea locală a Dobrogei, tânărul ofițer musulman nota cu amărăciune[31]: "Cât pentru mine, eu când am eșit din școala militară română, ca cel d'antâiu ofițer, n'am căutat să mă duc în Dobrogea cu scopul de a face și pe alții să mă urmeze. Am rămas în regimentul de călărași din București. Am îndemnat și pe mai mulți ca să studieze ca și mine . Dar n'am avut nici un efect. Când cineva vede aceste lucruri, nu plânge? (...) Noi nu ne deprindem cu alt nimic decât cu vechile noastre meserii. N'avem nici un tânăr care să fi studiat dreptul în România și care să fie angajat pentru procesele noastre. Pe câtă vreme, dacă noi am fi studiat în școlile românești, puteam avea astăzi procurori și prefecți printre funcționarii Guvernului. Dar pe cine vreți ca Guvernul să ia de braț și să pună în posturi? Pe plugari? Sau pe vânzătorii de vechituri?"[32]

 

-         VA URMA -

 

[1] Tasin Gemil (coord.), Gabriel Custurea (coord.), Delia-Roxana Cornea (coord), Moştenirea Culturală turcă în Dobrogea, Constanţa, Top Form, 2013, pg. 265.

[2] Regele Carol I, Proclamaţiunea M.S. Regală către dobrogeni, în volumul aniversar „Dobrogea 1878-

2008”, coord. prof. univ. dr. Valentin Ciorbea,  Ex Ponto, 2008, p. 790, în „Moştenirea Culturală turcă în Dobrogea”, Apud. Delia-Roxana Cornea, Noi documente privind emigrația Turco-Tătarilor din Dobrogea (sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX), Constanţa, Top Form, 2013, pg. 265.

[3] Ibidem. p. 266.

[4] Ibidem. p. 266.

[5] Bogdan Iancu, Op.cit. p. 45.

[6] Mihail Roler, Istoria RPR, 1952, Apud. Bogdan Iancu, Dobrogea. Identități și Crize, Op.cit, p. 44.

[7] Adriana Cupcea, Construcţia identitară la comunităţile turcă şi tătară din Dobrogea, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2013, pg. 5

[8] Ibidem. p. 5.

 

[9] Ibidem. p. 5.

[10] Ibidem. p. 5.

[11] Ibidem. p. 5.

[12] Ibidem. p. 5.

[13] Ibidem. pp. 5-6.

[14] Ibidem. p. 6.

[15] Ibidem. p. 6.

[16] Ibidem. p. 6.

[17] Ibidem. p. 6.

[18] Delia-Roxana Cornea, Op.cit. p. 268,

[19] Ibidem. p. 268.

[20] Maria Magiru, Dobrogea. Studiu etnografic, vol. III, Turcii și tătarii, Apud. Delia-Roxana Cornea, Noi documente privind emigrația Turco-Tătarilor din Dobrogea (sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX”, în Tasin Gemil (coord.), Gabriel Custurea (coord.), Delia-Roxana Cornea (coord), Moştenirea Culturală turcă în Dobrogea, Constanţa, Top Form, 2013, p. 268.

[21] Mehmet Ali Ekrem, „Din istoria turcilor dobrogeni”, București, Kriterion, 1994 , pp. 88-90.

[22] M. Roman, Studiu asupra populaţiei turcești din Dobrogea și sudul Basarabiei, în An.e Dobr., an XVII,

1936, p. 101,  Apud. Delia-Roxana Cornea, Noi documente privind emigrația Turco-Tătarilor din Dobrogea (sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX”, p. 269.

[23] Delia-Roxana Cornea, Op.cit. în Tasin Gemil (coord.), Gabriel Custurea (coord.), Delia-Roxana Cornea (coord) Moştenirea Culturală turcă în Dobrogea, Constanţa, Top Form, 2013, p. 270.

[24] A.M.A.E, Fond 71/Constantinopol, vol. 419, Emigrări ale musulmanilor din Dobrogea (1880-1909), f. nr. Apud. Delia-Roxana Cornea, Op.cit. p. 270.

[25] Ibidem.

[26] A.M.A.E., Fond 71/ Constantinopol, vol. 419, Emigrări ale musulmanilor din Dobrogea (1880-1909),

Copie după raportul Prefectului de Tulcea, nr. 220 din 12 ianuarie 1901 adresat Ministrului de

Interne Constantin Olănescu. Apud. Delia-Roxana Cornea, Op.cit.

[27] A.M.A.E., Fond 71/Constantinopol, vol . 419. dosar Situaţia populaţiei musulmane din Dobrogea

(1883-1909), f. nr. Apud. Delia-Roxana Cornea, Op.cit.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Delia-Roxana Cornea, Op.cit. p. 271.

[32] A.M.A.E., Fond 71/Constantinopol, vol . 419, Apud. Delia-Roxana Cornea, Op.cit.