Tătarii din Dobrogea. Repere istorice și identitare (III)

Autor: Amir Abduraman

-         CONTINUARE -

Din punct de vedere demografic, evoluţia populaţiei musulmane în Dobrogea începând cu anul 1880 până în anul 1904 rămâne relativ constantă  (Alexandru P. Arbore, Op.cit.  p. 26). Din punct de vedere demografic, pe comune, situaţia statistică a fost prezentată detaliat de către Alexandru Arbore în celebrele sale lucrări.  

”Dinamica  populației  dobrogene  de-a  lungul  secolelor  al  XIX - lea  și  al  XX - lea  a  depins  direct  de  structura  economică  și  organizarea  social - politică  a  societății. Migrația  internă  este  vizibil  haotică  în  epoca otomană, impulsionată  spontan  de  războaie  și  meseriile  transhumante, comparativ  cu  accentul  pus  pe  stabilitate  și  agricultură  în  perioada  guvernării  românești. Caracterul preponderent  agricol  al  provinciei  este  rezultatul  politicii  de  colonizare  a  numeroși  țărani  din  Vechiul  Regat, Transilvania  și  Balcani  între  1878  și  1940. Statisticile  elaborate  în  perioada  interbelică  reflectă  o  serie  de  modificări  demografice  importante, rezultatul  unor  stimuli  economici, spirituali  și  administrativi  diferiți  ca  scop  și  intensitate.”[1]

Revenind însă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului ai XX-lea, putem spune că unele cauze privind mobilitatea demografică în secolul al XIX-lea, din datele pe care le oferă recensămintele, ne arată o variație foarte mare de la o etnie la alta, ținându-se seama de repartiția teritorială. În contextul conceptului secular de cetățenie, impus de marile puteri noilor state naționale, semnatare ale Tratatului de la Berlin din 1878, musulmanilor cuprinși în granițele acestor state, li se garanta dreptul de reședință și dreptul de proprietate, împreună cu garantarea libertății religioase. Ideea de a garanta statutul de cetățenie egală musulmanilor a întâlnit adesea rezistență, așa cum s-a întâmplat și în cazul României. După încorporarea Dobrogei de Nord la România, în 1878, provincia a fost supusă unui regim administrativ distinct, extraconstituțional care a durat până în 1913. Conform acestui statut, locuitorii provinciei beneficiau de un tip local de cetățenie, care le nega participarea și reprezentarea politică și le interzicea deținerea unor proprietăți în afara provinciei. Din punct de vedere strict al statutului lor de minoritate religioasă, în mod formal, musulmanii s-au bucurat de un grad ridicat de autonomie religioasă, deși, practic, situația lor fluctua între autonomie și interferența statului. Mai exact, ei au dispus de o autonomie spirituală și administrativă, aflându-se, la fel ca și celelalte comunități musulmane din Balcani, sub jurisdicția formală a Șeyhülislamului de la Istanbul. Acest lucru a fost valabil până în 1924, când are loc abolirea Califatului în cadrul noii Republici Turce fondate de Mustafa Kemal Atatürk. În același timp, musulmanii din Dobrogea dispuneau de propriile instituții, ierarhii și structuri administrative, deși din punct de vedere financiar depindeau de statul român. Autori ca Ina Merdjanova și Köksal apreciază că mecanismul folosit în guvernarea musumanilor din noile state balcanice confirmă tendința statelor care proveneau din imperiile multietnice de a încorpora vechile practici administrative în noile structuri, evoluții care, coroborate cu moștenirea mentalității de millet, explică, în contextul dobrogean de la începutul secolului al XX-lea, identificările și autoidentificările turcilor și tătarilor din perspectivă confesională. Într-un studiu publicat în anul 1986, cercetătorul francez Alexandre Popovic afirmă indirect acest lucru, ca o caracteristică a comunității musulmane din Dobrogea în perioada interbelică, subliniind persistența în planul organizării locale, în această perioadă, a organizațiilor pe bază confesională. În aceeași direcție, Nuredin Ibram menționează că în zonele cu densitate mare de populație musulmană au existat până la al Doilea Război Mondial și există și azi, prin tradiție, în teritoriu, organizații ale comunității musulmane. Practic, comunitatea musulmană teritorială era organizată și condusă după un regulament propriu, aprobat de credincioșii musulmani, dispunând de un consiliu de conducere, ales prin vot, pentru o perioadă determinată.”[2] „Având în vedere această aserțiune și revenind astfel la afirmația de la care am plecat, conform căreia până la Primul Război Mondial cele două comunități au fost privite din perspectiva religiei, identitatea religioasă fiind mai puternică decât cea etnică[3]„ „trebuie subliniat, dincolo de reminiscențelele socio-mentale și administrative ale perioadei otomane, un alt factor esențial care și-a pus amprenta asupra evoluțiilor identitare ale turcilor și tătarilor din Dobrogea, racordarea și influența mișcărilor politice și sociale venite din exterior[4]”. „Pe de o parte dinspre Imperiul Otoman, iar apoi dinspre structura statală succesoare imperiului, Republica Turcia, instituită în 1923 de Mustafa Kemal Atatürk, iar pe de altă parte dinspre Crimeea, teritoriul de origine al tătarilor”.[5] „Aceste influențe, așa cum vom putea vedea mai departe, vor determina reconfigurări ale compoziției identitare, în sensul creării unei conștiinţe etnice[6]. „Până la abolirea Califatului în 1924 componenta religioasă a fost predominantă în procesul de autopercepție și percepție a comunității musulmane din Dobrogea, proces susținut de moștenirea mentalității de millet și de apartenența simbolică la Șeyhülislam de la Istanbul”[7]. „Imperiul Otoman și apoi Turcia s-au autoperceput și au fost percepute ca stat-mamă, protector, pentru toți musulmanii din Balcani, implicit pentru cei din Dobrogea, chiar și după fondarea republicii în 1924, deși după acest moment suportul s-a concentrat în mare parte asupra populaţiilor turce din regiune, în concordanță cu naționalismul de factură etnică dezvoltat de Mustafa Kemal Atatürk”.[8] „Hugh Poulton opina în maniera în care acesta vedea ca fiind decisivă moștenirea mentalității de millet, mai exact conștiința apartenenței comune la religia islamică, nu numai în procesul de autoidentificare în perioada postotomană, dar mai mult consideră că acest lucru a contribuit de fapt la asumarea reciprocă a Imperiului Otoman și apoi a Turciei ca stat-mamă pentru toți musulmanii din Balcani”[9] . „Importanța factorului religios, deci plasarea în ipostaza comunității religioase, în conturarea acestei percepții, este dovedită și de fenomenul emigrației musulmanilor din regiunea Balcanilor”[10], intensificat după integrarea lor în noile state naționale creștine, create în fostele teritorii otomane.[11]

Emigrația din perioada interbelică s-a înscris la lungul val de emigrări ce a succedat Primul Război Mondial, emigrări ale populației de confesiune mahomedană, dinspre  teritoriile balcanice spre fostul Imperiu Otoman, având câteva cauze ce au precedat valul de emigrare, cu consecințe asupra populației musulmane. Prima dintre ele este aceea a imposibilității de identificare din punct de vedere ideologic dar și de adaptare la condițiile de viață din noile state apărute după Primul Război Mondial, unde religia predominantă era cea creștină. ”Surse turce indică valul de emigrare de la început de secol XX, din România și Bulgaria spre Turcia”[12].  „Brian Glyn Williams spune că, în memoria generațiilor direct implicate, emigrația înspre teritoriile otomane este definită în sens religios, termenul folosit fiind acela de hijra, adică migrația dinspre teritoriile necredincișilor înspre pământurile Islamului”[13]. „Williams subliniază această idee, analizând contextul particular al emigrației tătarilor crimeeni din Dobrogea, subliniind afirmația lui Müs tecep Ülküsal, din cartea sa Dobruca ve Türkler, publicată în 1940, în care acesta afirmă că hogii musulmani din Dobrogea au declarat că era datoria musulmanilor de a renunța să trăiască în pământurile necredincioșilor, fiind de altfel și datoria turcilor (din Turcia) de a-i ajuta să ajungă în ak toprak”[14].. „Brian Williams spune că pentru tătarii crimeeni această percepție asupra teritoriilor otomane a început să se contureze încă din timpul migrațiilor care au succedat Războiul Crimeii din 1856 și care a determinat de altfel stabilirea unui număr consistent de tătari crimeeni în Dobrogea otomană”[15]. „El subliniază, în același timp, că lunga istorie sub administrație otomană a acestora a constituit un element care a accentuat sentimentul de continuitate istorică, etnică și religioasă al tătarilor cu teritoriile turcilor musulmani, motiv pentru care, după dezintegrarea Imperiului Otoman și în condițiile unei patrii-mamă aflată sub administrație rusă, Turcia a început să fi e percepută de tătarii dobrogeni ca devlet baba, statul-tată sau statul protector al tătarilor.”[16]

Privind dintr-o perspectivă globală, putem afirma că o caracteristică a evoluției turcilor, dar și a tătarilor de la începutul secolului al XX-lea, ar fi fost reprezentată de schimbarea de perspectivă și de trecerea de la o comunitate bazată exclusiv pe învățăturile islamului la o perspectivă etnică, în ideea în care componentei religioase i se alătură una nouă, fiind vorba de componenta etnică (fără a neglija însă, componenta și infuența externă, a factorilor politici dar și ideologici).

Procesul evolutiv al comunităților turce și tătare a fost întrerupt de instaurarea regimului comunist în anul 1946 și de trecerea statului la un amplu proces de izolare față de democrațiile occidentale; automat s-a produs pierderea legăturilor cu teritoriile de proveniență ale minorităților, cu atât mai mult cu cât Republica Turcia era un stat democratic, capitalist și membru NATO, automat reprezentată a statelor occidentale democratice. „Aceste evoluții au marcat profund societatea turcă și tătară, care, la fel ca întreaga societate românească, a suferit profunde transformări sociale, economice și identitare, provocate de fenomenele specifice construcției societății socialiste, ca secularizarea, industrializarea, colectivizarea, urbanizarea sau migrația dinspre mediul rural înspre urban, nu în ultimul rând omogenizarea socială a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate.”[17] „Includerea în societatea comunistă s-a caracterizat, în perioada de început a anilor 1950-1960, printr-o politică de eliminare a adversarilor politici, de izolare faţă de Turcia și de comunitatea musulmană internațională, de inhibare indirectă a vieții religioase, paralele cu acordarea, cel puțin aparentă, de drepturi culturale”[18]. În perioada 1948 și 1956-1957, învățământul în limba turcă a supraviețuit, dar într-un context de scădere a unităților școlare și a personalului didactic. În perioada imediat următoare Legii din 1948 s-a încurajat scindarea școlilor din Dobrogea în școli turcești și tătărăști, experimentându-se învățarea în dialectul tătar importat din Republica Socialistă Autonomă Tătară Kazan, din URSS, prin aducerea unor manuale și cărți de literatură din această republică.”[19]

Introducerea limbii tătare în ciclul de învățământ a avut accente de opiziție, deoarece regimurile comuniste vedeau limba turcă ca fiind promotoare a intereselor occidentale capitaliste. Așadar, prin această măsură s-a încercat contracararea intelectualității turce sau cel puțin a mentalităților ce își aveau originea într-o țară capitalistă. Demersul acestor stări de lucruri a fost strict propagandistic, neavând premise cu scop binefăcător. ”Începând cu anul școlar 1956-1957, instituţiile de învăţământ religios și laic în limba turcă au fost închise”.[20] „Estomparea identităţii etnice, care a avut loc pe fondul politicilor comuniste timp de cincizeci de ani, a determinat regăsirea în această perioadă a turcilor și a tătarilor în unica ipostază distinctă, cenzurată și aceasta, dar care și-a putut croi anumite forme de manifestare, individuale sau de grup, aceea de comunitate religioasă, adeptă a religiei musulmane[21]. „Anchetele de teren realizate relevă, așa cum am demonstrat în studii anterioare, că, independent de gradul de religiozitate, Islamul a rămas un indicator identitar puternic”[22]. „Geamia, viața comunitară coagulată în jurul sărbătorilor religioase, dar și familia, în principal membrii în vârstă ai familiei, se desprind în perioada comunistă ca principalele nuclee de păstrare a limbii și a sentimentului religios”[23]. „Interesant este că tocmai această ipostază a asigurat supravieţiurea unor elemente sociale și culturale, care, atât în cazul turcilor cât și al tătarilor, reprezintă parte a particularismului lor etnic și cultural, rezultat din apartenenţa comună la lumea turcică. Xavier Bougarel consideră că crearea unei noi elite intelectuale și tehnice din comunițile musulmane în perioada comunistă a creat condițiile necesare afirmării, după căderea blocului sovietic, a musulmanilor din Balcani ca actori politici”.[24] ”După destrămarea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, în perioada 1989-1991, au luat ființă organizații reprezentative ale minorităților implicit și ale musulmanilor, în toate statele care au aparținut fostului regim comunist”.[25]

Privind din perspectiva acestui deziderat, trebuie menționat faptul că turcii și tătarii din Dobrogea aparțin regiunii Europei de Est dar și a Balcanilor, fiind reprezentați de către România, Bulgaria și Grecia, unde populația de confesiune musulmană reprezintă doar o minoritate în cadrul acestor state.[26] „În cazul particular al turcilor și al tătarilor dobrogeni, la inițiativa unor reprezentanți ai generațiilor de orientare seculară, formate în perioada comunistă, încă din decembrie 1989 se pun bazele unei organizări reprezentative comune pe baza componentei identitare turco-islamice, având loc oarecum o încorporare la nivel oficial a identității religioase în cea etnică[27]”. „Organizarea oficială pe baze etnice s-a reverberat înspre cele două comunități, fiind inițial la nivelul membrilor acestora un proces de reconstrucție identitară în care plasarea în comunitatea unică religioasă sau în comunitatea de factură etnică, turcă, tătară sau turcotătară, reprezintă opțiuni cu motivații de natură culturală, simbolică, politică sau materială. Acestea necesită obligatoriu o analiză pe două nivele, cel oficial, al elite, și cel al membrilor comunității.”[28]

-         VA URMA -