Politica Regională a Uniunii Europene, descriere sintetică

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

Politica regională a UE reprezintă una dintre cele mai importante politici la nivelul blocului comunitar, dar şi una dintre cele mai complexe. Politica regională este o politică „de investiţii strategice care îşi propune să stimuleze creşterea economică a tuturor regiunilor şi oraşelor din UE şi să amelioreze calitatea vieţii cetăţenilor”[1]. De asemenea, ea se axează pe dezvoltarea regiunilor care sunt mai sărace şi mai puţin dezvoltate.

Politica de dezvoltare beneficiază de cea mai mare finanţare din bugetul UE. Pentru perioada 2014-2020 au fost alocate fonduri în valoare de 351,8 miliarde de euro. Pentru anul 2020 au fost stabilite câteva obiective ale politicii de dezvoltare: „ocuparea forţei de muncă; cercetarea şi dezvoltarea (3% din PIB-ul UE să fie investit în cercetare/dezvoltare); reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% comparativ cu 1990; 20% din energie din surse regenerabile; creşterea eficienţei energetice cu 20%; reducerea ratei abandonului şcolar timpuriu sub 10%; scăderea persoanelor aflate în sărăcie cu cel puţin 20 de milioane.”[2]

Politica regională are un impact complementar asupra multor altor domenii, respectiv în domeniul educației, transporturilor, sănătăţii, mediului, ocupării forţei de muncă şi cercetării. De asemenea, majoritatea fondurilor sunt alocate către ţările mai sărace din UE (sau chiar regiuni), pentru a reduce decalajul dintre acestea şi statele dezvoltate.

Pentru prima dată Politica regională este inclusă ca domeniu autonom și concept prin Tratatul de la Roma din anul 1957, prin care se creează Comunitatea Economică Europeană, iar în anul 1975 este creat Fondul european de dezvoltare regională. În anul 1988, fondurile structurale sunt  „integrate într-o politică de coeziune globală”.[3]  Noua politică UE din 1988 introducea principii ca: sprijinirea regiunilor mai puţin dezvoltate, efectuarea anuală a programării fondurilor, natura strategică a investiţiilor și implicarea activă a autorităţilor locale şi regionale.

În anul 1993, prin Tratatul de la Maastricht, apar noi mecanisme precum Fondul de Coeziune și Comitetul Regiunilor şi se statuează noi principii precum cel subsidiarităţii. Tot în anul 1993 apare Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului. Între anii 1994-1995 „sunt dublate resursele alocate fondurilor structurale şi Fondului de Coeziune, care reprezintă o treime din bugetul UE, iar în anul 1995 este adăugat un obiectiv specific, pentru a sprijini regiunile puţin populate  din Finlanda şi Suedia”[4].

În anul 2004 aderă cele mai multe state noi la Uniune şi, astfel, sunt puse la dispoziţie peste 22 de miliarde euro pentru noile state membre; în anul 2007, Bulgaria şi România aderă la Uniune, iar Croaţia va adera în anul 2013. În toată această perioadă, se pune accent pe creşterea şi crearea de noi locuri de muncă.

Obiectivele Politicii regionale sunt implementate cu ajutorul a trei fonduri: Fondul european de dezvoltare regională / FEDER, Fondul de coeziune şi Fondul social european; în afara acestora mai există şi două instrumente financiare sectoriale – Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime.

Fondul european de dezvoltare / FEDER urmăreşte „consolidarea coeziunii economice şi sociale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea dezechilibrelor existente între regiunile acesteia”[5]. FEDER are câteva domenii prioritare de inveştiţii, cum ar fi: cercetarea şi inovarea, reducerea emisiilor de carbon, sprijinirea afacerilor mici şi mijlocii şi digitalizarea.

Resursele fondului sunt alocate în funcţie de regiuni. În regiunile dezvoltate, 80% dintre fonduri trebuie alocate pentru minim 2 priorităţi, în „regiunile de tranziţie, concentrarea este de 60% din fonduri, iar concentrarea este de 50% în regiunile mai puţin dezvoltate”[6].

FEDER are ca prioritate reducerea problemelor de ordin economic, social, dar şi soluționarea problemelor ce ţin de mediu în zona urbană. “Cel puțin 5% din resursele FEDR sunt rezervate pentru acest sector, prin intermediul acţiunilor integrate, gestionate de oraşe”[7].

Fondul de Coeziune este destinat statelor care au un venit „naţional brut pe cap de locuitor mai mic de 90% faţă de media UE”[8]. Vizează reducerea diferenţelor dintre statele membre UE şi promovează o dezvoltare durabilă.

În perioada 2007-2013, fondul a vizat state ca: România, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Grecia, Lituania, Ungaria, Polonia, Portugalia etc. Finanţarea pentru această perioadă s-a ridicat la peste 63 de miliarde de euro. Au fost susţinute proiecte pentru dezvoltarea şi modernizarea reţelelor de transport, dar şi proiecte ce ţin de mediu.

Fondul Social European se axează pe îmbunătăţirea educaţiei, creșterea locurilor de muncă și îmbunătăţirea situaţiei persoanelor aflate la limita sărăciei.

Prin acest fond se realizează investiţii în toate statele membre. Pentru perioada 2014-2020, au fost alocate acestui instrument peste 80 de miliarde de euro, prioritar pentru investiții în capitalul uman. Pentru această perioadă sunt stabilite 4 obiective: “promovarea ocupării forţei de muncă şi sprijinirea mobilităţii lucrătorilor, promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei, efectuarea de investiţii în domeniul educaţiei, al formării competenţelor şi al învăţării pe tot parcursul vieţii şi consolidarea capacităţii instituţionale şi a eficienţei administraţiei publice”[9].

În urma aplicării Politicii regionale, s-au remarcat importante realizări la nivelul UE, dar şi la nivelul fiecărui stat în parte. În perioada 2007-2013, veniturile au crescut în zonele sărace ale UE, PIB-ul pe cap de locuitor, „înregistrând aici un salt de la 60,5% din media UE în anul 2007 la 62,7% în anul 2010”[10].

De asemenea, la nivelul UE, în perioada 2007-2015, au fost create peste „1.300.000 noi locuri de muncă”[11] .  În domeniul IMM-urilor,  Politica regională a oferit sprijin pentru “141.145 întreprinderi nou înfiinţate”[12].

Au fost derulate investiţii în sistemele de alimentare cu apă, fiind reabilitată o suprafaţă de peste 1.650 km, iar în domeniul transporturilor au fost construiţi „6.700 km de drum, reconstruiţi – 41.300 km; de asemenea, au fost construiţi şi 475 kilometri de căi ferate, iar alţi 7.500 km de cale ferată au fost reconstruiţi”[13].