Intermarium vs Inițiativa celor Trei Mări, de la un concept al fricii la un proiect al forței

Autor: Dr. Dorin Popescu, președinte al Asociației Casa Mării Negre / Black Sea House, Constanța, România

Notă: Articol publicat în ,,Patrimonium". Revistă Română de Studii Istorice şi Interculturale, anul I, nr. 1, Bucureşti, 2017, pp. 193-199

1. Preambul / Cadru general

Intermarium a început prin a fi un proiect politic al supremației naționale (poloneze) în plan regional și deopotrivă unul (polonez și/sau colectiv, pan-est-european) anti-rusesc, un concept în esență al fricii.

Evoluțiile din ultimii ani au convertit proiectul inițial în forma sa actuală, Inițiativa celor Trei Mări (Three Seas Initiative), unde principala modificare vizează solidaritatea și coeziunea în Europa Centrală și de Est în locul competiției pentru leadership regional, motor conceptual al proiectului inițial Intermarium.

Unele voci analitice văd astăzi în Inițiativa celor Trei Mări o simplă expresie geopolitică a logicii de confruntare care a și generat conceptul inițial Intermarium – frica de înaintarea geopolitică a Moscovei spre centrul continentului european și crearea unei axe de rezistență Nord-Sud, pe cordonul geopolitic Estonia – Letonia – Lituania – Polonia – Ungaria – România – Bulgaria. Din această perspectivă, Ucraina și țările balcanice vor fi fost percepute inițial ca aditivi ai proiectului de bază, numai ulterior episodul Crimeea și conflictul din Donbass reușind să ridice paradigmatic semnificația cooptării în Inițiativă a Kievului.

Alții citesc în noua platformă regională semnele unei oponențe geopolitice a Estului Europei cu Vestul său, un club geopolitic estic al frustraților. Din această perspectivă, aderarea la Inițiativă a Austriei, precum și extensia spre Mediterană a Inițiativei, în spații (încă) de frontieră între Estul, Centrul și Vestul Europei, par a fi citite în termenii unor episoade periferice. Chiar prezența președintelui american la Summit-ul polonez al Inițiativei, din acest an, este percepută diferit în mediile analitice europene – unii citesc în această prezență o încurajare a tendințelor coezive ale UE, alții – a celor centrifuge, al căror apogeu pare a se situa în Est. Nu lipsesc nici supozițiile exotice potrivit cărora Inițiativa, care ar putea slăbi coeziunea UE pe linia încă subțire de intersecție dintre un Vest bogat și arogant și un Est rămas în inelul periferic al Uniunii, slujește planurilor Kremlinului de divizare a Uniunii, putând fi, la bază sau prin ricoșeu, inclusiv un proiect geopolitic al laboratoarelor Lubliankăi. În fine, o variantă secundară a acestei ipoteze analitice tratează cheia constituirii Inițiativei în termenii unei soluții regionale post-UE, alternativa regională la decesul (încă nepronunțat, prezumat însă, al) Uniunii...

Ne delimităm, desigur, de ambele excese (și ratări) analitice din categoria celor de mai sus. Ambele perspective analitice menționate pornesc de la exagerarea paradigmatică a unui detaliu – teama de geopoliticile perverse ale Moscovei și, respectiv, teama de crepusculul proiectului european, la care Estul ar pregăti, duplicitar, alternative...

Cele două perspective pornesc de la un origo sinonim celui ce va fi generat proiectul original Intermarium – teama. De aceea am și numit varianta inițială Intermarium drept un concept al fricii (mai bine zis, am văzut deja – un concept al fricilor).

În analiza noastră, dincolo de proiecțiile defensive ce se vor fi menținut încă în toate etapele de dezvoltare a conceptului inițial (poate inclusiv în cea de acum), de la Intermarium la actuala Inițiativă, este cert că acest concept s-a dezvoltat dintr-un proiect prioritar defensiv (răspuns geopolitic la frică) într-unul expansionist (în termeni geopolitici, nu teritoriali), de la un concept al fricii la un proiect al forței.

În momentul de față, Inițiativa celor trei mări reprezintă cea mai largă platformă geopolitică ne-formală funcțională în creștere din Europa și singura cu șanse reale de extensie geopolitică. Fără să aibă patroni instituționali credibili precum (de exemplu) Parteneriatul Estic, tradiție coezivă precum V4 (Grupul de la Vișegrad), soliditate și coerență precum Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est / SEECP sau Iniţiativa Central Europeană / ICE, Inițiativa celor Trei Mări pare a fi un concept în extensie liberă.

În momentul de față, pot fi concepute două scenarii fictive de evoluție, unul coroziv și altul coeziv al Inițiativei celor Trei Mări (Three Seas Initiative), în funcție de capacitatea țărilor participante de a răspunde provocărilor privind supraviețuirea și/sau dezvoltarea formatului.

1. Factori de risc ai Inițiativei

Principalele probleme care vor testa coeziunea și șansele de succes ale tranziției Inițiativei de la proiectul coroziv spre cel coeziv par a fi, în momentul de față: competiția pentru leadership, heterogenitatea participanților, interesele naționale eclectice, confuzia/ambiguitatea proiectului, percepția externă a proiectului (riscul ca acesta să fie perceput ca fiind unul alternativ ori disociativ celui tradițional european), absența resurselor.

Competiția pentru leadership: Reprezintă principalul obstacol real al creșterii în anvergură a proiectului. Dincolo de percepția Inițiativei ca proiect polonez, pe baza conceptelor inițiale dezvoltate în ultimul veac în Polonia, respectiv ca expresie a voinței politice a Varșoviei de extindere a sferei sale de influență în zonele tradiționale de interes, este cert că unii dintre participanți văd în Inițiativă un instrument eficient de amplificare a potențialului geopolitic propriu și chiar un instrument de dominație și hegemonie politică regională. Nu excludem că o parte din interesul Ucrainei (poate chiar și al României, în mai mică măsură) de a se asocia la acest proiect poate fi conexată proiecțiilor (a se citi, contextual, ambițiilor) specifice de leadership regional. Aceste proiecții vor deveni antagoniste la un moment dat (dacă nu cumva vor fi devenit deja) la nivelul Inițiativei, iar soluțiile nu vor fi ușor de găsit, în absența unui lider regional omologat.

Competiția pentru leadership a generat deja un efect pervers în zona Adriatică a Inițiativei: a închis, practic, șansele includerii în format a Serbiei sau (chiar) a altor țări balcanice, odată cu asumarea de către Zagreb a unui rol major în constituirea actualei platforme (notă: sunt de notorietate relațiile concurențiale dintre Zagreb și Belgrad pe linia asumării unui leadership regional)...

Confuzia/ambiguitatea proiectului: În momentul de față, Inițiativa oferă un menu à la carte. În absența unor clarificări geopolitice necesare, participanții găsesc în Inițiativă simptome și iluzii acordeonice: alianță politico-economico-militară antirusească, platformă de opinii privind viitorul estului continental, proiect alternativ decesului Uniunii, garanția apropierii unor aliați solizi în plan geopolitic, instrument de hegemonie regională, cartonaș galben pentru aroganța Vestului, conclav al țărilor de ordin secund de pe continent etc. Inițiativa și-a fixat extrem de vag reperele sale identitare, jonglând deopotrivă cu date de profil din domenii variate, de la cel energetic la militar.

În prezent, limbajul diplomatic standardizat al participanților Inițiativei menține/cultivă confuzia (ori doar ambiguitatea) privind natura și obiectivele platformei, despre care se menționează, la nivel oficial, atât că ar viza să ofere susținere politică pentru o mai bună cooperare și interconectare a economiilor statelor din spațiul geografic cuprins între cele trei mări în domenii precum energie, transporturi, telecomunicații sau protecția mediului, dar și că ar constitui o platformă importantă de dialog la nivel înalt în contextul descurajării agresiunilor dinspre est.

Un plus de luciditate poate aduce, în acest sens, Summit-ul de la București al Inițiativei, din 2018, un Summit al clarificării. Semnele publice de până acum ale Bucureștiului trimit la posibilitatea ca Inițiativa să devină prioritar un instrument al conectivității infrastructurilor de transport și energetice (general vorbind, economice) pe axa Nord-Sud și pe rutele adiacente ale spațiului dintre mări. Fără o cristalizare coerentă a profilului, Inițiativa celor trei mări va deveni curând trecut.

În 2018, efortul diplomatic al Bucureștiului se va focaliza pe pregătirea asumării președinției semestriale a Consiliului Uniunii din 2019, iar proiectele care nu încap pe lista de urgențe politice a Președinției Uniunii nu vor beneficia decât colateral de interesul și efortul Centralei MAE român... O singură condiție de ordin tactic va asigura menținerea pe agenda europeană a proiectului în următorii 2-3 ani: dacă Austria, România și Croația vor face loc Inițiativei în agendele pe care le pregătesc pentru președințiile semestriale UE din 2018 (Austria), 2019 (România) și/sau 2020 (Croația). Altfel, Inițiativa va rămâne o terra incognita pentru țările UE absente din proiect, prioritar pentru Berlin și Paris.

Heterogenitatea participanților / Interesele naționale eclectice: Noile realități politice alimentează prudențele scepticilor de serviciu ai proiectului. Între țările participante la Inițiativă, faliile și elementele disociative se amplifică exponențial. Candidații din afara formatului actual (și, uneori, câțiva dintre participanții deja consacrați) își imaginează că leadershipul se câștigă prin asprimi și excese, prin alimentarea fobiilor identitare, prin naționalizarea teritoriului și conduitei. Participații la format au experiențe politice, istorice și democratice diferite, uneori chiar opuse; nu aparțin unei geografii unice și, ca atare, unei geopolitici comune. Arealul de responsabilitate al Inițiativei devine astfel mai degrabă un compromis de convergență decât suma unor înrudiri geopolitice convingătoare. Este greu de crezut că vor exista nevoi geopolitice semnificative care să mențină acest conglomerat confuz (cu notabila excepție a fricii de la început, peste care se vor fi suprapus însă centuri de siguranță credibile – Articolul 5 al Alianței Nord-Atlantice, noua dimensiune militară a Uniunii, sistemul de apărare antirachetă SUA-NATO etc.). Din această perspectivă, este nevoie de argumente convingătoare și de eforturi pe măsură ale țărilor participante la Inițiativă pentru a demonstra că linia coezivă a Inițiativei este vitală Estului european, mereu tectonic, precum și proiectului european în genere.

Ucraina (țară de tranzit al resurselor energetice) poate fi, în plan energetic, un catalizator al eforturilor de identificare a soluțiilor de conectivitate la nivelul Inițiativei, iar în domeniul securității – un aliat important în arhitectura defensivă a continentului împotriva unor eventuale agresiuni din Est. Pe de altă parte, ultimele luni au evidențiat capacități reduse ale establishment-ului de la Kiev de a gestiona teme și retorici ale coeziunii (în prezent, Ucraina a atins simultan, în premieră în ultimii ani, niveluri problematice ale relațiilor bilaterale cu toți vecinii săi, UE sau non-UE).

Percepția proiectului în marile capitale europene: Bunăvoința politică a Bruxelles-ului și, în principal, a noii Europe franco-germane va decide în mare măsură viitorul acestei platforme. Este posibil ca farul geopolitic omnipotent al Parisului și Berlinului să nu bată până la Tomis sau Vilnius. Viteza clarificării conceptului (prioritar, a ariilor de competență/cooperare) are și aici rol determinant: viitoare temporizări vor consolida percepțiile vestice potrivit cărora Inițiativa este văzută în Est ca proiect coagulant al derivei post-UE. De aici până la sabotarea harnică a Inițiativei (inclusiv de către aliați/prieteni) nu va mai fi mult.

Absența resurselor: În momentul de față, Inițiativa nu are proiecte de impact, proiecte paradigmatice, constitutive, nici măcar pe axa consacrată / Nord-Sud (potrivit perspectivei Bucureștiului, valoarea adăugată a acestei Inițiative poate consta în capacitatea sa de a contura proiecte concrete de interconectare, în special în domeniile transporturi și energie). Micile excepții actuale (autostrada Via Carpathia – de la Klaipėda la Salonic, proiectul coridorului navigabil E-40 Marea Baltică - Marea Neagră etc.) nu au amplitudinea și anvelopa necesară pentru a fi paradigmatice la nivelul Inițiativei. Din momentul în care aceste proiecte se vor coagula, problema resurselor va deveni una existențială. Simplificând pentru profani, o inițiativă geopolitică nu poate exista în afara resurselor capabile să susțină proiectele ei tari decât ca platformă de idei și/ori schimb de opinii. Din derularea celor două Summit-uri (Dubrovnik/Croația, 2016 și Varșovia/Polonia, 2017) rezultă că ambițiile sunt mai mari. Deci, că problema resurselor este (sau va deveni) vitală, piatra de încercare a Inițiativei.

1. Două scenarii fictive de evoluție

1. Scenariul coeziv

Dacă participanții (actuali și/sau viitori) ai Inițiativei celor Trei Mări (Three Seas Initiative) pot găsi soluții la factorii de risc de mai sus (a căror listă este departe de a fi exhaustivă), Inițiativa poate aduce plus-valoare coeziunii europene, în spațiul delimitat de cele trei mări, poate proba capacitatea țărilor participante de a construi în plan regional și de a depăși inhibiții și ambiții tradiționale, aproape endemice.

1. Scenariul coroziv

În caz contrar, Inițiativa celor Trei Mări (Three Seas Initiative) poate mina sudura europeană, poate eșua în logică exhaustivă anti-rusească și/sau poate sfârși lamentabil, ca proiect separat (sau post-european) al estului Europei împotriva Vestului.

Evoluții recente pozitive pot semnala prevalența scenariului pozitiv (coeziv): sprijinul politic al SUA, capacitatea unor țări europene membre UE și/sau NATO din această regiune de a dezvolta formule coezive alternative (Parteneriatul Estic, B9 / București Nine, Europa apărării etc.). Exercitarea președințiilor semestriale ale UE, în perioada următoare, de către țări interesate de proiect (inclusiv/prioritar România) pot garanta transformări coerente ale ideii, de la concept la forum regional consacrat în plan global.

Din această perspectivă, singura certitudine o reprezintă faptul că finalizarea tranziției de la proiectul coroziv la cel coeziv este singura care poate conferi garanția supraviețuirii proiectului: capacitatea acestuia de a consolida coeziunea europeană reprezintă testul de trecere, proba ontologică, bacalaureatul politic al Inițiativei.

Deocamdată, actorii principali silabisesc replici din filme. Vechi.