Influențe și instrumente hibride în Vecinătatea Estică

Influențe și instrumente hibride în Vecinătatea Estică

Estul Europei și în mod particular regiunea extinsă a Mării Negre au devenit tot mai mult un El Dorado al războaielor și influențelor hibride.

Regiunea a devenit astfel, alături de Siria și de Balcanii de Vest, una în care se testează/negociază viitoarea ordine a lumii (principalele argumente au fost expuse într-un studiu separat, Regiunea Mării Negre, poligon de testare a unei noi ordini mondiale, publicat anterior de către autor: https://www.casamariinegre.ro/studii/geopolitica/1/regiunea-marii-negre-poligon-de-testare-a-unei-noi-ordini-mondiale).

Federația Rusă, care a inventat, rafinat și perfecționat conceptul, testează în acest teritoriu noi forme de război hibrid.

Totodată, și alte țări din regiune manifestă tendințe tot mai pronunțate de a împrumuta din formele, mecanismele și instrumentele de război hibrid fabricate la Kremlin.

Forțată de conflictul din raioanele sale estice, precum și de inegalitatea de forțe cu Rusia în conflictul hibrid din aceste raioane, Ucraina este pe cale de a construi propriile sale reacții la războaiele hibride, propriile sale războaie hibride.

În fine, și ceilalți actori din regiune par a se lăsa contaminați de noua fizionomie a luptei pentru influență.

Sub aceste presiuni ideologice, războiul hibrid pare a pierde una din componentele sale obligatorii, dimensiunea pur militară. Noua tendință în războiul hibrid este eliminarea/excluderea factorului propriu-zis militar, iar această tendință poate fi în mod facil monitorizată și probată în regiunea extinsă a Mării Negre.

În această regiune, războiele hibride par a manifesta următoarele caracteristici specifice:

  • Existența unei puternice infrastructuri logistice, politice, militare și de intelligence a Federației Ruse.
  • Existența unor puternice comunități rusofone sau rusofile care facilitează implementarea politicilor Kremlinului.
  • Existența unor urme/amprente ale reconfigurărilor teritoriale (staliniste, pre-staliniste sau post-staliniste), care au generat povești și mituri identitare confuze, ambigue, la limita credibilității și fără repere istorice consensuale.
  • Nevoia noilor state din regiune de a-și crea rapid și fără sincope, adesea fără scrupule, adesea prin decupaje și falsuri, adesea cu mari contuzii interne, un profil identitar propriu.
  • Acutizarea, în regiune, a competiției geopolitice pentru recuperarea, de către Moscova, a spațiului de influență propriu (pierdut, în mare parte, odată cu destrămarea URSS), obiectiv amenințat de dinamica extinderii în regiune a NATO și UE.

Regiunea extinsă a Mării Negre a devenit astfel, astăzi, nu numai (un) teatru de confruntare și competiție geopolitică între SUA/NATO și Rusia, nu numai o oportunitate pentru jucătorii de rezervă (Ucraina, Turcia, Polonia, România) de a-și testa potențialul geopolitic propriu, dar și un laborator de testare a noilor forme de război hibrid, un laborator de testare a negocierii noii ordini globale.

În acest joc geopolitic, în regiunea extinsă a Mării Negre, cel mai activ și eficient jucător în planul luptei hibride rămâne Moscova, pentru că: are capacități multidimensionale de joc hibrid; și-a testat deja în regiune forme primare ale războiului hibrid (Crimeea, Donbass etc.); spațiul aparține zonei sale de influență tradițională; dispune în regiune de parteneri încă seduși de mirajul vulturului de pe stema rusească.

Cel mai important obiectiv al războaielor hibride purtate în regiune pare a fi devenit câștigarea / menținerea / extinderea influenței geopolitice în acest spațiu (se creează astfel o breșă semiotică importantă față de paradigma tradițională a războiului, care avea ca obiectiv  final câștigarea de teritorii). La limită, putem egaliza astfel, simbolic, influența hibridă cu războiul hibrid. Și reciproc.

În noua paradigmă devine clar că instrumentele de luptă hibridă sunt diverse și sofisticate, incluzând Biserica Ortodoxă și ortodoxia, mitul panslavist, nostalgia spațiului comun sovietic, mirajul limbii și culturii ruse, tradiția legăturilor spirituale tradiționale cu “fratele mai mare”, șantajul energetic (prietenii primesc resursa energetică la prețuri preferențiale), pretextul protejării comunităților etnice din “lumea rusă / russki mir”, omuleții verzi, fake news, propaganda și manipularea informațională, trolii dedicați, utilizarea de cai troieni (virtuali, ideologici, imagologici, cyber etc.) pentru slăbirea din interior a “inamicului”, confuzia identitară cultivată deliberat, sistemic (în țări precum R. Moldova, Ucraina etc.) etc.

Principalul război hibrid din regiune, în analiza noastră, este cel inițiat și derulat de Moscova pentru recuperarea influenței geopolitice în spațiul ex-sovietic.

Acest război hibrid comportă mai multe teatre de operații, precum și mai multe lupte/bătălii hibride, pe diverse fronturi:

  • Reconfigurarea rețelei de aliați. În pânza de păianjen țesută de Moscova par a fi intrat, recent, Ungaria și Turcia (convinse conceptual de co-apartenența la democrația iliberală).
  • Slăbirea din interior a competitorilor: a se vedea Ucraina, M. Britanie și UE (Brexitul, imigrația, populismul, iliberalismul etc.), SUA (posibilul amestec în campania prezidențială) etc.
  • Construirea de noi capete de pod / platforme militare avansate teritorial, după modelul Kaliningrad, Crimeea, Transnistria. Urmează Odessa?
  • Menținerea influenței în statele mici și mijlocii în vederea utilizării lor ulterioare ca monedă de schimb. 
  • Dezvoltarea unor politici coloniale în statele mici și mijlocii.
  • Menținerea și revitalizarea seducției ideologice a lumii prioritar slave și ortodoxe, o lume a ordinii și forței, condusă colectiv / sinodal (URSS, Comunitatea Statelor Independente, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă etc).

Pe de altă parte, regiunea extinsă a Mării Negre se hibridizează în mod accelerat, prin contagiune cu modelul rusesc de război hibrid.

Hibridizarea regiunii se produce în două variante de manifestare: o hibridizare albă, neutră/pozitivă, care poate fi tradusă prin polarizare, confuzie ideologică, conflict și competiție între diferite opțiuni geopolitice etc. și o hibridizare neagră, înțeleasă prioritar ca tendință sistemică de a mixa instrumente/măsuri/metode/acțiuni tradiționale cu cele netradiționale, instrumente simetrice cu cele asimetrice, metode legale cu cele ilegale etc. pentru atingerea obiectivelor prestabilite. Hibridizarea albă poate fi o formă particulară de manifestare a unei geopolitici limitate, indecise sau confuze, mai degrană un proces neintențional, în timp ce hibridizarea neagră presupune intenție, viziune, concept și eludarea eticii colective, a angajamentelor asumate față de parteneri sau a normelor de drept internațional în beneficiul singular al interesului național.  

Aș putea propune aici câteva elemente particulare care caracterizează tendințele de hibridizare a politicilor externe sau interne ale unora din statele regiunii.

Ucraina, țara cea mai expusă geografic și militar, pare a-și hibridiza (cel mai rapid) întreaga conduită politică, ideologică, militară, ca răspuns și reacție la atacurile hibride ale Moscovei; un efect nociv și pervers direct al acestei hibridizări îl reprezintă restrângerea drepturilor lingvistice ale minorităților europene din Ucraina în cadrul politicii de consolidare a identității naționale; tendința acesteia, iluzorie și primejdioasă, este de a se europeniza (și de-rusifica) prin autohtonism. În Ucraina se manifestă ambele variante de hibridizare, iar cele mai nocive instrumente hibride din punct de vedere al efectelor par a fi utilizarea minorităților și a Bisericii Ortodoxe ca reacție atipică la amenințarea rusească. Pentru Ucraina, dealtfel (țară aflată în conflict cu Rusia, care are conflicte deschise pe teritoriul său etc.) pare firesc, aproape obligatoriu, să își construiască reacții hibride la amenințările hibride ale vecinului său estic.

În R. Moldova și în celelalte țări post-sovietice din spațiul extins al Mării Negre (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) există un primat al hibridizării albe, generat de dihotomia opțiunilor strategice și geopolitice, manifestată în mod specific în țările mici și mijlocii din regiune aflate sub influență tradițională rusească, însă avide de reorientări și repoziționări strategice. Hibridizarea albă este însoțită, aici, de disoluția instituțiilor și de o duplicitate a opțiunii geopolitice, manifestată în declarații simultane de loialitate (față de Moscova și față de UE). Despre forme de hibridizare neagră nu putem vorbi în aceste cazuri decât episodic și conjuctural, fără efecte asupra întregii regiuni. Cel mult, aceste spații sunt jucate periodic de Moscova ca teatre ale unor conflicte hibride (Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia, Abhazia etc.).

În cazul strict particular al R. Moldova, aceasta pare a-și croniciza natura identitară și geopolitică hibridă ce însoțește destinul acesteia de peste două veacuri prin multiplicarea, la nivel retoric, a opțiunilor geopolitice (revenirea în spațiul de influență post-sovietic / rusesc, apropierea de Europa, obținerea statutului de țară neutră, reunificarea cu România etc). În ceea ce privește țările din Caucaz (Gruzia, Armenia, Azerbaidjan), acestea își polarizează în mod accelerat și prioritar orientarea strategică (SUA/NATO vs Rusia), multiplicând, combinând și recombinând vectorii lor de relaționare externă.

Turcia pare a-și fi hibridizat în mod impredictibil politica sa externă, prezența atipică în spațiile de conflict (construiește parteneriate strategice cu Moscova; colaborează în teren, în Siria, cu Federația Rusă, inclusiv în domenii nespecifice unei țări NATO – colaborarea în domeniul intelligence cu Rusia, pe teme non-teroriste; recalibrează relațiile cu SUA și UE; anunță public posibile reevaluări ale angajamentelor de țară NATO etc.).

România pare a-și dilua și hibridiza pe plan intern modelul până acum tabu al democrației necondiționate, punând sub semnul întrebării beneficiile și natura liberală a democrației clasice; Bulgaria își hibridizează prioritar relația cu Bruxelles-ul prin cultivarea unor forme post-sovietice de nostalgie a lumii pan-slave ortodoxe etc. Pentru ambele state, putem menționa factori interni favorizanți ai proceselor de hibridizare: prioritar – erodarea instituțiilor, derapaje de la statul de drept, importuri iliberale din statele vecine etc.

Pornind de la datele teoretice sumare de mai sus, propunem următoarele cercuri concentrice de hibridizare a statelor din regiune (le-aș numi cercurile / liniile / nivelurile de hibridizare a regiunii extinse a Mării Negre), în funcție de distanța față de nucleul iradiant (Moscova: infuzia geopolitică a modelului hibrid este mai redusă pe măsură ce distanța față de "centrul hibrid" se mărește) și de amplitudinea și impactul factorilor interni favorizanți:

  1. Ucraina - prima linie a procesului de hibridizare (hibridizare totală).
  2. R. Moldova și celelalte state post-sovietice din regiune - al doilea nivel (prioritar hibridizare albă, însoțită de utilizarea spațiilor/teritoriilor lor pentru procese alogene de hibridizare neagră).
  3. Turcia - al treilea nivel (tendință de colorare accelerată a hibridizării).
  4. România și Bulgaria – al patrulea nivel de hibridizare (hibridizare prioritar albă, cu tendințe și derapaje interne primejdioase).

Întrucât această regiune s-a hibridizat sau se hibridizează treptat și rapid, a discuta exclusiv despre instrumentele hibride ale Federației Ruse (demers altfel necesar și obligatoriu), în timp ce și alte state din regiune (chiar toate, în forme diferite – în opinia noastră) își "hibridizează" (fie și în mod difuz) conduita și acțiunile politice, devine neproductiv și simplist. Subliniem aici că nu totul este hibridizare; disociem astfel, aici, între "hibridizarea albă" (confuzie, polaritate, insuficiență a opțiunii sau deciziei etc) și "hibridizare neagră" (tendința de a mixa instrumente tradiționale cu cele netradiționale, simetrice cu asimetrice, legale cu ilegale etc., pentru atingerea obiectivelor preconizate).

În momentul de față, teatrul hibrid cel mai activ îl reprezintă acvatoriul Mării Azov. Lupte / bătălii hibride au loc în mod curent în regiunile Ucrainei locuite de minorități etnice compacte, unde Ucraina nu reușește să creeze un model atractiv pentru minorități care să empatizeze cu nevoia națională identitară (Transcarpatia, Lvov, Cernăuți, Odessa).

Lista tradițională deja a conflictelor înghețate (Transnistria, Osetia, Abhazia, Nagorno-Karabah) se extinde constant și noi conflicte hibride, latente sau active, o îmbogățesc aproape anual (Crimeea, Donbas).

Disoluția încrederii în viitorul construcției europene, nostalgia lumii sovietice, puseele naționaliste și populiste, mirajul modelelor iliberale de democrație alimentează noile realități hibride.

Împotriva acestora, formele clasice de reacție/răspuns par a nu convinge.

Dacă întreaga regiune tinde să își hibridizeze manifestările sale ostile / agresive, pare de așteptat ca și comunitatea europeană să își rafineze, diversifice și hibridizeze răspunsurile și reacțiile.

Pentru a gestiona eficient răspunsul oferit țărilor din regiune care își caută soluțiile optime de democratizare și stabilizare, Uniunea Europeană trebuie să își rafineze instrumentele de relaționare cu regiunea.

Parteneriatul Estic al Uniunii Europene este caduc, nu mai răspunde nevoilor din ce în ce mai sofisticate ale regiunii; este necesară recalibrarea acestuia în raport cu noile realități geopolitice ale regiunii și cu noile nevoi ale statelor acesteia.

Parteneriatul Estic pare a fi astăzi un lung coridor întunecat și confuz către o sală de așteptare uriașă, dincolo de care ușile sunt ferecate, iar în spatele lor se produc cutremure (Brexituri, populisme, imigrații, iliberalisme etc.). Poate este necesară construirea unei proiecții cu termene, precum cea a Balcanilor de Vest (2025) – o proiecție activă și responsabilă, în dinamică și evoluție permanentă. Poate este nevoie de noi inițiative. Poate este nevoie de o Strategie a Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre.

 

Dr. Dorin Popescu, președintele Asociației

 

Notă: Comunicarea a fost prezentată, sintetic, la Bucharest Security Conference (ediția a treia), eveniment organizat de SNSPA în colaborare cu Divizia de Diplomație Publică a NATO, în cadrul secțiunii/panelului Evoluții securitare în Vecinătatea Estică (București, sâmbătă, 29 octombrie 2019).

Mulțumesc pentru sprijinul acordat în elaborarea analizei de către Alexandru-Marian Crenganiș, masterand la Universitatea Ovidius din Constanța (specializarea Relații Internaționale), membru al Asociației Casa Mării Negre / Black Sea House.